Maybe some fantasies are only supposed to live in our dreams.

La sfarsitul zilei, sunt anumite lucruri despre care nu te poti abtine sa nu vorbesti. Unele lucruri pe care pur si simplu nu vrem sa le auzim, sau unele lucruri pe care le spunem pentru ca nu mai suportam tacerea. Unele lucruri inseamna mai mult decat spui; ele sunt ceea ce faci. Uneori, spui unele lucruri pentru ca nu ai alta optiune. Pe unele le tii pentru tine. Si nu prea des, dar din cand in cand, unele lucruri vorbesc de la sine.

Am o matusa care, de fiecare data cand ne servea cu ceva de baut ma ruga sa ii spun cand sa se opreasca. Si bineinteles ca noi nu ii spuneam niciodata. Nu spunem “stop” pentru ca exista mereu posibilitatea pentru “mai mult”. Mai multa tequila, mai multa iubire, mai mult “orice”. Cu cat este mai mult, cu atat este mai bine…

Am auzit ca e posibil sa “crestem mari” – doar ca nu am intalnit pe nimeni care sa fi facut asta, pana acum. Fara parinti carora sa ne impotrivim, incalcam propriile reguli pe care le facem pentru noi insine. Ne pierdem cumpatul cand lucrurile nu merg asa cum am vrea, soptim secrete impreuna cu prietenii nostri, cautam confortul acolo unde nu-l putem gasi, si speram – in ciuda logicii, in ciuda experientei. Precum copiii, nu renuntam niciodata la speranta…

O zi de carnaval sinistru, patrunsa de umezeala ploii care se incapataneaza sa ma convinga a o accepta printre razele mele de soare. Ducem tratative.

O zi colorata pe malul careia s-au schimbat multe pietricele si cochilii sparte si acoperite de alge verzi.

S-a schimbat chipul celor de pe strazi, culoarea umbrelelor si cuvintele schimbate cu straini ce zambesc. Zambesc crud. Atat de verde, incat ai crede ca ploaia le-a spalat privirea.

S-a schimbat tinta pasilor mei. In doua directii. O desprindere brusca de un prezent care sa nu ma mai duca nicaieri. Sau poate incapatanarea de a crede in carti de colorat.

S-a schimbat decorul. Acum am talpile goale. Scena e un pic mai mare. Iar convulsiile sufletesti tremura intr-un ritm pe care sa-l simt.

In firele de par s-au incalcit cantece, acorduri de chitara in pieptul fragil. S-au incalcit frunzele uscate care fac zgomot atunci cand imi asez tamplele pe margelele rosii. S-au incalcit visele si paginile acoperite de cuvinte ce zgarie timpanul. S-au incalcit degete si buze, profanand puritatea atingerilor talpii. Firele de par s-au ondulat de la ploaie. Si mi-au acoperit chipul. Iar eu, cateodata mica, cateodata departe – m-am simtit in siguranta.

Asa, dintr-odata.

Fiecare are in interior o “sub-personalitate cersetor”. Este partea care asteapta ca altceva din exterior sa se intample pentru ca noi sa fim “salvati”, “iubiti”, “apreciati”, “realizati”, “protejati”, pentru a ne simti bine in general.

Suntem oare capabili sa devenim luptatori? E o provocare, da. Cea mai mare provocare este ca in acest haos sa gasesti un fir pe care sa-l urmezi. O cale interioara, un mod de a exista care sa te implineasca si prin care sa devii un dar pentru ceilalti.
De fapt, pentru asta ne-am nascut – sa ne reamintim puterea si libertatea.

Conform principiului Pleasure vs. Pain, ne indepartam de situatiile care credem ca ne fac nefericiti si ne apropiem de cele care ne plac.

Secretul e ca daca alaturam suficient de multa placere unui lucru pe care il vrem, vom actiona mult mai usor pentru a-l obtine.