butterfly effect


Astazi la Victoriei…dupa doi ani…s-a intamplat.

Si acest clic m-a facut sa realizez ca in momentul in care proiectezi ceva in viitor, cu siguranta de sine si seninatate, chiar devine realitate. Fara nici o complicatie. Stapani pe propria noastra viata.

E ciudat sa mi se intample toate astea si sa nu le impartasesc cu unii oameni, care atunci stiau de visele mele. Oameni care au plecat din viata mea, ca o dimineata de vara.

E ciudat sa nu simt nevoia de a sari in sus de bucurie. Desi ar trebui sa fac asta, avand in vedere ca viata mi se va schimba cu 360 de grade de acum doi ani. Si ca visele mele au luat azi o forma. Dar nu ma mai simt in stare sa ma comport ca un copil cu oricine. Mai ales nu cu mine insami.

E ciudat sa imi fie dor si sa imi iau in acelasi timp la revedere de la o perioada. O perioada care m-a ajutat mult sa…”cresc”.

Dar iata ca s-a intamplat. Si mai am si acum fotografia aceea facuta de D., intr-o dupa-amiaza de octombrie cald, la Victoriei. 🙂

photo

Advertisements

Un somn de dupa-amiaza in hamacul usor, sub ciresul ce se scutura… Printre pleoape puteam intrevedea intreaga vara, momentele care m-au facut sa merg mai departe, sa rad, sa plang, sa dansez in ploaia calda, sa simt in piept fericirea si sa nu mai vreau sa-i dau drumul.

M-am aflat pentru cateva clipe aproape de momentele trecute. Am simtit ca as fi putut sa schimb ceva sau ca as fi putut doar sa ma bucur mai tare si sa nu ma mai las coplesita de fobia mea ca timpul trece foarte repede.

Am simtit ca am dat drumul unor amintiri si ca mi-am luat ramas-bun.

Cateodata butonul de rewind ar trebui sa fie mai mare. Sa il apasam atunci cand vrem sa refacem un drum, o emotie, o legatura, o amintire sau doar o senzatie.

Trece vara si as vrea sa ma mai aflu in acel hamac din gradina de vara.

Am interiorizat care e diferenta intre rewind si letting go

Asta dupa ce am cules cioburile din privirea data cu lac, si dupa ce am epuizat toate cuvintele ascutite, care nu mai cerseau vata de zahar. Ideile au dospit sub limba iar acum tac. Sau se intorc. Rastalmacind amintiri.

“Growing up is never easy. You hold on to things that were. You wonder what’s to come. But that night, I think we knew it was time to let go of what had been, and look ahead to what would be. Other days. New days. Days to come. The thing is, we didn’t have to hate each other for getting older. We just had to forgive ourselves… for growing up.” (The Wonder Years)

ne-am gasit culoarea. albastra. in priviri. doar pentru ca am privit. in cer. si ne-am pierdut acolo visele.

ne-am gasit suflarea in palme.palmele inghetate. de ploaia. ce nu mai vine. in vizita. sa spele pleoapele.

ne-am gasit cuvintele. in randuri. indescifrabile din caiete vechi si scrisori uitate. cuvintele oprite in gatlejul ingust. in care s-a oprit aerul.

am gasit cerul. intinzandu-mi mana. ca sa inalt zmeul de hartie. ca sa tin baloanele albastre. ce furasera azuriul si-l sparsesera in taina. fara sa aud cum aerul fuge. catre cer. cerul acum azuriu. prada ochilor mei.

Scafandrul are un costum greoi. Ii tine trupul imobilizat in adancuri. Il impiedica sa-i imbratiseze pe cei dragi. Ii ingreuneaza bataile de aripi.

Fluturele din interior se zbate. Constient si adesea scarbit de starea sa. Cu varfurile aripilor roase de lumina prea puternica careia incearca sa se expuna pentru o resuscitare.

El vede lumea altfel din ipostura de prizonier al propriului sau trup. Invata sa fie cu adevarat viu. Invata ce parte din fiinta sa traia inainte, se indragostea, uita, ierta. Pe rand, amintirile se sfarama in cioburi de sticla taioasa care il lasa sa reactioneze abia acum asupra imaginilor distorsionate din minte.

Gaseste si raspunsul la intrebarea : de ce trebuie sa murim?

S-au spus multe despre Jean-Dominique Bauby si opera sa. D. mi-a luat ieri cartea de la Carturesti si am reusit s-o “ingurgitez” in cateva ore. Dupa care am tinut buzele stranse, pleoapele inchise, lacrimile in interior : http://www.carturesti.ro/?p=409

Simt nevoia sa las timpul sa treaca pana sa vad si filmul, cu toate ca am citit totul despre modul in care e regizat si cum e folosit scenariul. Pur si simplu simt nevoia sa mai privesc putin din interior, inainte de a ma agata de nuantele diferite pictate pe aripile bietului fluture. Un fluture ca un plans de vioara.

E ca un leagan. Stii? Te ameteste, te linisteste, iti provoaca placere, te tine cu picioarele deasupra solului fara sa poti spune ca ai luat-o razna. Si cel mai important, te impinge cineva. De obicei o persoana apropiata. Cu care sa impartasesti clipa. Te agati de ceva fragil. Care-ti sustine trupul intr-un mod misterios. (Dar exista gravitatie pentru asta)

Totusi depinzi. Depinzi de mici amanunte. Amanunte pe care singur le-ai tzesut in jurul tau. Un joc domino.

Si cand cazi, trebuie sa potrivesti la loc piesele. Sau sa iti cumperi alt joc.

Next Page »