amintiri cu funda rosie


Astazi la Victoriei…dupa doi ani…s-a intamplat.

Si acest clic m-a facut sa realizez ca in momentul in care proiectezi ceva in viitor, cu siguranta de sine si seninatate, chiar devine realitate. Fara nici o complicatie. Stapani pe propria noastra viata.

E ciudat sa mi se intample toate astea si sa nu le impartasesc cu unii oameni, care atunci stiau de visele mele. Oameni care au plecat din viata mea, ca o dimineata de vara.

E ciudat sa nu simt nevoia de a sari in sus de bucurie. Desi ar trebui sa fac asta, avand in vedere ca viata mi se va schimba cu 360 de grade de acum doi ani. Si ca visele mele au luat azi o forma. Dar nu ma mai simt in stare sa ma comport ca un copil cu oricine. Mai ales nu cu mine insami.

E ciudat sa imi fie dor si sa imi iau in acelasi timp la revedere de la o perioada. O perioada care m-a ajutat mult sa…”cresc”.

Dar iata ca s-a intamplat. Si mai am si acum fotografia aceea facuta de D., intr-o dupa-amiaza de octombrie cald, la Victoriei. 🙂

photo

Cred ca azi suntem mai fricosi decat atunci cand eram copii. O cazatura nu ne mai cauzeaza doar o julitura la genunchi. Multora ne e teama ca acea julitura se cicatrizeaza in interior. Marea majoritate insa, nu depaseste momentul. Ramanem prinsi in clipe. Clipele sunt lipite in albume. Iar albumele sunt uitate in sertare. Temerile pe atunci doar umbre imaginare vindecate prin noptile cu lumina aprinsa – nu mai au forma, nu mai au nume si nu mai apar doar noaptea. Ziua nu te ajuta sa aprinzi lumina ca sa poti dormi. Iar daca nu stii exact de ce anume trebuie sa fugi, cum recunosti momentul in care trebuie sa te feresti? De fapt…acum ne place sa definim totul. Emotiile, starile prin care trecem, temerile, chiar si iubirea. Ne place sa punem clipele in pionezele cuvintelor si sa le agatam. Dar uitam elementarul. Acel firesc pe care il stiam atunci cand eram copii si ne era mai usor sa trecem de la un pas la altul, invatand cate o lectie la timpul ei.

foto by Frank Horvat (1961)

Iubesc si ma doare in acelasi timp…atunci cand ma intrupez in zile precum cele doua care au trecut. Cand mi se aminteste ce norocoasa sunt pentru oamenii din viata mea. Acei oameni care ma iubesc neconditionat si care imi stau alaturi fara vreun pic de egoism.

Au ramas putini. Aceia in care sa am incredere.

Dar redescopar noi oameni pe care ii stiam, dar pe care i-am intalnit cu adevarat acum, dupa cativa ani de la primul schimb de cuvinte.

Ma sperie o relatie care devine serioasa. Si aici nu vorbesc despre relatiile de iubire…pentru ca deja sunt implicata pana la cer si inapoi intr-o frumoasa poveste de dragoste. Vorbesc despre celelalte tipuri de relatii. In care celalalt nu e dispus sa “ofere” prea mult din el insusi.

Mi s-a oferit o caracterizare candva, in care am fost acuzata ca nu-s sincera cand spun ca ofer totul celuilalt si imi place sa fiu deschisa si sincera cu cei apropiati, incocenta inca in apropierea de oameni. Sunt “primata” si prin definitie nu am cum sa fiu inocenta si sincera. Ma sperie ideea egoista ca dai numai cat “ai chef”, “cand ai chef”, “daca ai chef”.

Asa ca prefer sa stau departe de astfel de oameni. Si sa invat sa privesc in sufletul celor care sunt cu adevarat sinceri in relatii. M-am dezechilibrat pe drum. Au ramas julituri. Dar trec. Toate trec si toate se uita. Se merge mai departe.

Si merg. Mai departe. Alegand sa nu las in inima decat pe aceia care ciocanesc sa intre.

In aceste doua zile am plans. Dupa mult timp in care ochii mi se uscasera de la soare. Azi am plans dupa o despartire in bratele iubitului meu. Am plans din toata inima. Pentru ca nu pot si nu vreau sa stau departe de oamenii care raman in viata mea de-a lungul drumului.

Si nu voi face asta.

Orice ar fi…

Daca e sa-mi fie dor de ceva, atunci imi este dor de modul in care scriam scrisori candva. Si cum simteam o legatura facand asta. Intre timp ne-am tehnologizat si am devenit mai cinici, mai distanti, mai egoisti cu ceea ce simtim si vrem. Si am pierdut ceva. Dar pare-se ca ne-am autocastigat libertatea. Acum mai scriu. Zilnic si mult, doar ca nu cuiva anume. Si imi educ spiritul casnic, caruia ii devin in mod frivol adepta. Intr-un mod controlat de pictura de la ora 5, lectiile de chitara din weekend, portugheza de dupa ora 6 si hranitul ratelor printre lotusii roz din Parcul Circului. Descopar ca-mi place sa gatim impreuna. Si sa mancam cirese amare sau pepene in balcon, alaturi de florile sadite de noi. Ieri am infiat un catel la blocul nostru si acum mai depinde un suflet de noi. Dar am mule foi albe si ma mananca palmele sa scriu. Ca si cand gandurile si emotiile mele simt nevoia sa ajunga undeva, acolo…dincolo de orizontul lacului pe care s-a asezat acum greoi soarele portocaliu.

cred in suflete care se regasesc in fiecare viata…si fara de care nu poti trai

ziua doi imi aduce miros marin, aer sarat, buze uscate de soare, piele rosie….picioare incaltate in sandale de panza…picioare incaltate in balerini albi…picioare goale pe iarba cu roua…picioare hoinarind pe strazi pe care le iubesc….picioare lungi imbracate in auriul razelor de soare….nevoia de a dansa…nevoia de a fi parte din fragmente….ziua doi are gust de visine si de nectar rece..

imi mangaie dorul fara cuvinte (cum am zis) RenĂ© Aubry –  Salento

Next Page »