changes in my life


Atunci cand iti iei adio de la cineva, vrei sa o faci pastrand fata ta pozitiva cand vine vorba de tras linia si scris concluziile. E involuntar.

Atunci cand iti iei adio de la cineva la care tii, vrei sa o faci pastrand acel fir rosu care te-a legat pe tine de acea persoana. Cumva, vrei sa pastrezi particele din acea persoana inca vii in viata ta. Resuscitand cadrele alb-negru. 

Atunci cand iti iei adio de la o etapa a vietii tale, nu stii exact ce anume vrei sa pastrezi si ce vrei sa lasi deoparte. Si nici cand vei fi cu adevarat gata sa tai “cordonul ombilical”. Te poti forta sa mergi mai departe.

Negarea te ajuta sa iti anesteziezi simtirea, dar nu te poate feri de avalansa gandurilor.

Stii, toamna este o marturie vie ca trebuie sa ne luam adio de la vara. Ne supune unei morti atat de prezente in plansetele de culoare si caldura. Nimeni nu spune ca trebuie sa o acceptam. Dar cu totii stim exact procesul prin care va trebui sa trecem pana a mai simti vara pe chip si in inima. Cateodata apelam la scurtaturi si recurgem la escapade romantioase in afara tarii, sorbind din voluptatea unor clipe readuse la viata. Si cateodata ne razvratim. Ca si cand, paradoxal, ne-am vraji cu iluzii epicuriene.

Insa atunci cand nu vrei sa iti iei adio, iti poti lua ramas-bun.

Advertisements

Astazi la Victoriei…dupa doi ani…s-a intamplat.

Si acest clic m-a facut sa realizez ca in momentul in care proiectezi ceva in viitor, cu siguranta de sine si seninatate, chiar devine realitate. Fara nici o complicatie. Stapani pe propria noastra viata.

E ciudat sa mi se intample toate astea si sa nu le impartasesc cu unii oameni, care atunci stiau de visele mele. Oameni care au plecat din viata mea, ca o dimineata de vara.

E ciudat sa nu simt nevoia de a sari in sus de bucurie. Desi ar trebui sa fac asta, avand in vedere ca viata mi se va schimba cu 360 de grade de acum doi ani. Si ca visele mele au luat azi o forma. Dar nu ma mai simt in stare sa ma comport ca un copil cu oricine. Mai ales nu cu mine insami.

E ciudat sa imi fie dor si sa imi iau in acelasi timp la revedere de la o perioada. O perioada care m-a ajutat mult sa…”cresc”.

Dar iata ca s-a intamplat. Si mai am si acum fotografia aceea facuta de D., intr-o dupa-amiaza de octombrie cald, la Victoriei. 🙂

photo

Cred ca azi suntem mai fricosi decat atunci cand eram copii. O cazatura nu ne mai cauzeaza doar o julitura la genunchi. Multora ne e teama ca acea julitura se cicatrizeaza in interior. Marea majoritate insa, nu depaseste momentul. Ramanem prinsi in clipe. Clipele sunt lipite in albume. Iar albumele sunt uitate in sertare. Temerile pe atunci doar umbre imaginare vindecate prin noptile cu lumina aprinsa – nu mai au forma, nu mai au nume si nu mai apar doar noaptea. Ziua nu te ajuta sa aprinzi lumina ca sa poti dormi. Iar daca nu stii exact de ce anume trebuie sa fugi, cum recunosti momentul in care trebuie sa te feresti? De fapt…acum ne place sa definim totul. Emotiile, starile prin care trecem, temerile, chiar si iubirea. Ne place sa punem clipele in pionezele cuvintelor si sa le agatam. Dar uitam elementarul. Acel firesc pe care il stiam atunci cand eram copii si ne era mai usor sa trecem de la un pas la altul, invatand cate o lectie la timpul ei.

Maybe some fantasies are only supposed to live in our dreams.

O zi de carnaval sinistru, patrunsa de umezeala ploii care se incapataneaza sa ma convinga a o accepta printre razele mele de soare. Ducem tratative.

O zi colorata pe malul careia s-au schimbat multe pietricele si cochilii sparte si acoperite de alge verzi.

S-a schimbat chipul celor de pe strazi, culoarea umbrelelor si cuvintele schimbate cu straini ce zambesc. Zambesc crud. Atat de verde, incat ai crede ca ploaia le-a spalat privirea.

S-a schimbat tinta pasilor mei. In doua directii. O desprindere brusca de un prezent care sa nu ma mai duca nicaieri. Sau poate incapatanarea de a crede in carti de colorat.

S-a schimbat decorul. Acum am talpile goale. Scena e un pic mai mare. Iar convulsiile sufletesti tremura intr-un ritm pe care sa-l simt.

In firele de par s-au incalcit cantece, acorduri de chitara in pieptul fragil. S-au incalcit frunzele uscate care fac zgomot atunci cand imi asez tamplele pe margelele rosii. S-au incalcit visele si paginile acoperite de cuvinte ce zgarie timpanul. S-au incalcit degete si buze, profanand puritatea atingerilor talpii. Firele de par s-au ondulat de la ploaie. Si mi-au acoperit chipul. Iar eu, cateodata mica, cateodata departe – m-am simtit in siguranta.

Asa, dintr-odata.

Varatice simtiri imi trec prin vene. Si le sugrum auzul. Le suspin. Intr-un firesc doliu al cugetarii prin care trecem cu totii. Unii mai putin constienti. Toti mergand mai departe lasand firimituri din suflet in urma.

Trece vara cu un surd strigat dintr-un film vechi. Si odata cu ea trec amintirile ursuze care au lasat vanatai si tatuaje venelor albastre. Trec clipele dezlegate de conventiile sinistre din privirile goale ale trecatorilor. Trecatori care nu se mai tin de mana pe strada. Noi tinandu-ne tot mai aproape.

Ma trezesc dimineata ghemuita, cu cearceaful mototolit in jurul nostru. Imi e frig. De data asta si fizic. Imi e foame. De data asta si emotional. De parca a trecut o vesnicie. Privesc inapoi tot mai rar. Si in mine tot mai des.

Mi-e dor de noi adesea. Regasindu-ma tot in noi. Cu alte valente. Cu alte culori. Ne-am schimbat de acum trei luni. Drept multumire, mi-ai adus infrigurat un cadou care sa-mi parfumeze interiorul corpului. Fara sa stii cat de mult inseamna pentru mine.

A venit toamna.

Asteptand clipa.

Astepti de mult?

Zgomotul pasilor, usi trantindu-se, zgomotul cheilor, zgomotul tastelor, zgomotul penitei de stilou pe foile albe, zgomotul respiratiei, zgomotul batailor de inima.

Astepti?

Nu chiar. Nu pot spune ca ma aflu in aceasta camera de mult timp. Ma mut des. Pas cu pas.

La etaj? Sau pe acelasi palier?

Nu locuiesc intr-un bloc.

Se lipeste de perete, se lipeste cu tot trupul. Isi apasa urechea pe el pana se inroseste. Urechea.

Auzi? Auzit pasii?

Pe scari? Ai spus ca nu locuiesti intr-un bloc?

Pasii pe drum. Drumul de afara. Locuiesc aproape de drum.

Nu asa locuim cu totii?

Note de pian. Note apasatoare. Enervant de linistite. Pentru inima lui. Un pic prea agitata. Agitata in sensul de ingrijorata.

De ce ti-e teama?

De nume. Se transforma in functie de numele pe care i-l dai, de explicatia pe care o formulezi.

De nume?

De nume.

Soare. Liniste pe drum. Miros de tigara pe sub usa. Usa rece. Din lemn masiv. Corpurile noastre lipite de ea. Corpurile noastre plate sunt acum tot una cu ea. Zgomotul frunzelor care cad de pe ramurile copacilor. Vine toamna. Ce nume sa-i dam?

photo

Next Page »