rataciri


Cred ca azi suntem mai fricosi decat atunci cand eram copii. O cazatura nu ne mai cauzeaza doar o julitura la genunchi. Multora ne e teama ca acea julitura se cicatrizeaza in interior. Marea majoritate insa, nu depaseste momentul. Ramanem prinsi in clipe. Clipele sunt lipite in albume. Iar albumele sunt uitate in sertare. Temerile pe atunci doar umbre imaginare vindecate prin noptile cu lumina aprinsa – nu mai au forma, nu mai au nume si nu mai apar doar noaptea. Ziua nu te ajuta sa aprinzi lumina ca sa poti dormi. Iar daca nu stii exact de ce anume trebuie sa fugi, cum recunosti momentul in care trebuie sa te feresti? De fapt…acum ne place sa definim totul. Emotiile, starile prin care trecem, temerile, chiar si iubirea. Ne place sa punem clipele in pionezele cuvintelor si sa le agatam. Dar uitam elementarul. Acel firesc pe care il stiam atunci cand eram copii si ne era mai usor sa trecem de la un pas la altul, invatand cate o lectie la timpul ei.

Advertisements

O zi de carnaval sinistru, patrunsa de umezeala ploii care se incapataneaza sa ma convinga a o accepta printre razele mele de soare. Ducem tratative.

O zi colorata pe malul careia s-au schimbat multe pietricele si cochilii sparte si acoperite de alge verzi.

S-a schimbat chipul celor de pe strazi, culoarea umbrelelor si cuvintele schimbate cu straini ce zambesc. Zambesc crud. Atat de verde, incat ai crede ca ploaia le-a spalat privirea.

S-a schimbat tinta pasilor mei. In doua directii. O desprindere brusca de un prezent care sa nu ma mai duca nicaieri. Sau poate incapatanarea de a crede in carti de colorat.

S-a schimbat decorul. Acum am talpile goale. Scena e un pic mai mare. Iar convulsiile sufletesti tremura intr-un ritm pe care sa-l simt.

In firele de par s-au incalcit cantece, acorduri de chitara in pieptul fragil. S-au incalcit frunzele uscate care fac zgomot atunci cand imi asez tamplele pe margelele rosii. S-au incalcit visele si paginile acoperite de cuvinte ce zgarie timpanul. S-au incalcit degete si buze, profanand puritatea atingerilor talpii. Firele de par s-au ondulat de la ploaie. Si mi-au acoperit chipul. Iar eu, cateodata mica, cateodata departe – m-am simtit in siguranta.

Asa, dintr-odata.

Astepta sa se scuture firele de nisip. Sa le ia vantul. Asa cum i-a luat in taina esarfa de matase. Astepta parca sa se scuture visele sub cerul ingrozitor de albastru si senin. Astepta metroul catre o destinatie cu un nume greu de pronuntat. Nu asta facem de obicei? Asteptam. In gand. Pe buze. In vis. Odata cu pasii. Cand ni se scurge apa pana adanc in rinichii atat de dependenti de ea. Astepti un sfarsit la fel de febril ca atunci cand stii sigur ca vine un inceput. Si zambesti ironic celor care cred ca firele de nisip se scutura de pe haine sau se spala odata cu tesatura la masina. Pentru ca tu stii mai bine ca ele raman. Si zgarie retina cu vise alb-negru.

Azi am alergat dupa tramvai…desi e vorba aia, ca dupa metrou, autobuz si barbati nu trebuie sa alergi niciodata, intotdeauna mai vine unul…

Ma uit constant la ceas, fugind cu talpile goale dintr-o secunda in alta, sarind clipe si simtindu-ma intr-un carusel tot timpul.

Cu sufletul mai aproape de “coaja”, vreau si eu sa divortez de o buna bucata din mine. Trebuie sa fac inventarul personal. Deocamdata am pus multe lucruri in cutii de carton, gata sa le dau drumul.

In fiecare zi vad ratacirea in ochii celorlalti.

Citesc iar Anais Nin si azi am subliniat urmatoarea idee : “Daca iti arunci visele in spatiu, asemenea unui zmeu, niciodata nu vei sti ce iti vor aduce inapoi-o viata noua, un prieten nou, o dragoste noua, o tara noua.”

photo by Frank Horvat (Homage to Catalonia, 2001)

Am interiorizat care e diferenta intre rewind si letting go

Asta dupa ce am cules cioburile din privirea data cu lac, si dupa ce am epuizat toate cuvintele ascutite, care nu mai cerseau vata de zahar. Ideile au dospit sub limba iar acum tac. Sau se intorc. Rastalmacind amintiri.

Next Page »