nevroze


Advertisements

Cred ca azi suntem mai fricosi decat atunci cand eram copii. O cazatura nu ne mai cauzeaza doar o julitura la genunchi. Multora ne e teama ca acea julitura se cicatrizeaza in interior. Marea majoritate insa, nu depaseste momentul. Ramanem prinsi in clipe. Clipele sunt lipite in albume. Iar albumele sunt uitate in sertare. Temerile pe atunci doar umbre imaginare vindecate prin noptile cu lumina aprinsa – nu mai au forma, nu mai au nume si nu mai apar doar noaptea. Ziua nu te ajuta sa aprinzi lumina ca sa poti dormi. Iar daca nu stii exact de ce anume trebuie sa fugi, cum recunosti momentul in care trebuie sa te feresti? De fapt…acum ne place sa definim totul. Emotiile, starile prin care trecem, temerile, chiar si iubirea. Ne place sa punem clipele in pionezele cuvintelor si sa le agatam. Dar uitam elementarul. Acel firesc pe care il stiam atunci cand eram copii si ne era mai usor sa trecem de la un pas la altul, invatand cate o lectie la timpul ei.

O zi de carnaval sinistru, patrunsa de umezeala ploii care se incapataneaza sa ma convinga a o accepta printre razele mele de soare. Ducem tratative.

O zi colorata pe malul careia s-au schimbat multe pietricele si cochilii sparte si acoperite de alge verzi.

S-a schimbat chipul celor de pe strazi, culoarea umbrelelor si cuvintele schimbate cu straini ce zambesc. Zambesc crud. Atat de verde, incat ai crede ca ploaia le-a spalat privirea.

S-a schimbat tinta pasilor mei. In doua directii. O desprindere brusca de un prezent care sa nu ma mai duca nicaieri. Sau poate incapatanarea de a crede in carti de colorat.

S-a schimbat decorul. Acum am talpile goale. Scena e un pic mai mare. Iar convulsiile sufletesti tremura intr-un ritm pe care sa-l simt.

In firele de par s-au incalcit cantece, acorduri de chitara in pieptul fragil. S-au incalcit frunzele uscate care fac zgomot atunci cand imi asez tamplele pe margelele rosii. S-au incalcit visele si paginile acoperite de cuvinte ce zgarie timpanul. S-au incalcit degete si buze, profanand puritatea atingerilor talpii. Firele de par s-au ondulat de la ploaie. Si mi-au acoperit chipul. Iar eu, cateodata mica, cateodata departe – m-am simtit in siguranta.

Asa, dintr-odata.

Fiecare are in interior o “sub-personalitate cersetor”. Este partea care asteapta ca altceva din exterior sa se intample pentru ca noi sa fim “salvati”, “iubiti”, “apreciati”, “realizati”, “protejati”, pentru a ne simti bine in general.

Suntem oare capabili sa devenim luptatori? E o provocare, da. Cea mai mare provocare este ca in acest haos sa gasesti un fir pe care sa-l urmezi. O cale interioara, un mod de a exista care sa te implineasca si prin care sa devii un dar pentru ceilalti.
De fapt, pentru asta ne-am nascut – sa ne reamintim puterea si libertatea.

Conform principiului Pleasure vs. Pain, ne indepartam de situatiile care credem ca ne fac nefericiti si ne apropiem de cele care ne plac.

Secretul e ca daca alaturam suficient de multa placere unui lucru pe care il vrem, vom actiona mult mai usor pentru a-l obtine.

As vrea sa imi ghemuiesc trupul in viorelele din asternuturi. Si sa nu imi mai turtesc nasul de geamul pe care se preling stropi reci de ploaie.

Nu eram pregatita pentru o parasire anuntata a zilelor de vara. Nu cred ca suntem niciodata pregatiti sa dam drumul momentelor. Mai ales acelora care ne fac fericiti.

Nu sunt pregatita sa astept.

Si sa duc dorul scoicilor cu iz marin. Sau calatoriilor lungi pe drumuri cu maci rosii. Sau a clipelor petrecute pe iarba de langa lacul cu rate salbatice. Sau a zilelor in care faceam insolatie pe arenele BCR.

Si nu e bine. Pentru ca imi intind emotiile pe patul lui Procust si ma adaptez pana la urma. La o situatie noua, la un om nou, la senzatii noi. Dar las cate o farama din mine undeva acolo. Uitand poate. Uitand sa imi mai amintesc ca imi e dor.

Pentru o clipa am crezut ca miroase a soare. Dar exact acela e momentul in care stii ca nu va mai fi la fel. Cel putin pentru o perioada mai lunga. Pana vei recunoaste din nou vara. De data asta cu noi amintiri.

Astepta sa se scuture firele de nisip. Sa le ia vantul. Asa cum i-a luat in taina esarfa de matase. Astepta parca sa se scuture visele sub cerul ingrozitor de albastru si senin. Astepta metroul catre o destinatie cu un nume greu de pronuntat. Nu asta facem de obicei? Asteptam. In gand. Pe buze. In vis. Odata cu pasii. Cand ni se scurge apa pana adanc in rinichii atat de dependenti de ea. Astepti un sfarsit la fel de febril ca atunci cand stii sigur ca vine un inceput. Si zambesti ironic celor care cred ca firele de nisip se scutura de pe haine sau se spala odata cu tesatura la masina. Pentru ca tu stii mai bine ca ele raman. Si zgarie retina cu vise alb-negru.

Next Page »