Cred ca a facut un colaj de scurt-metraje. Dar nu mi-a aratat povestea intreaga. A preferat sa o vad in felul meu, sub forma unor piese de puzzle.

A scris scenarii…si am asteptat cuminte si rabdatoare zile si nopti. Dar nu si-a intins bratul sa ma cheme alaturi.

Am inteles fragmente mici, am urmarit secvente fara sens. Si mi-am format viziunea mea contorsionata si zaluda despre o nebunie ce se numeste “cautare”.

Mi-a schimbat apoi viziunea cu inca un detaliu mic si colorat, pe care l-am imbratisat cu bucurie. Desi nu era mare lucru. Dar intelegeam mai mult.

Scopul nu era sa inteleg. S-a jucat cu mine. Pentru ca schimbandu-mi perspectiva in functie de drum, absorbeam altfel intregul tablou. Niciodata aceleasi emotii, mereu alte marginiri, mereu alte orizonturi.

La sfarsit, am intrebat “asta e tot” ?

Si a zambit. A lansat un lung metraj cu cap si coada, cu sens, cu talc, cu noima si presarat cu putin din nebunia artistului care se strecoara pe sine in poveste fara sa vrea.

Numai ca acum nu mai intelegeam povestea, oricat de rationala parea.

Poate ca ma pierd prea mult in detalii, ma pierd pe drum cautand cu insetare sa rationalizez totul, sa pun elementele in ordine, sa stiu dinainte sfarsitul.

El s-a oprit din scris. Totusi mi-ar placea sa o mai faca…

Advertisements