El era candva pierdut intr-o galerie, cu degetele manjite in culori. Tinea lumina pemanent inchisa in camera de langa dormitor. Acolo developa singur fotografiile pe care le facea chipurilor trecatoare din Hyde Park. Intr-una din ele gasise un chip acoperit de chipul lui. Se juca cu formele si cu umbrele. Se juca cu emotiile si cuvintele. Bea mult ceai negru si asculta jazz ca un nebun. Candva canta la o chitara veche cu degetele manjite in peneluri infometate de viata. Si cauta ceva, se regasea pe sine, in fiecare loc pe care il vedea si in fiecare chip pe care il imortaliza. Ii era foame. Permanent ii era foame sa se opreasca. Sa ia pur si simplu primul tren catre cineva si sa se opreasca dn cantat in noptile de vara parfumata. El nu mai e. Si nici nu a fost vreodata. Ca simplu trecator, pe un drum in care ne ciocnim de altii, el a murit fiind nimeni pentru ceilalti trecatori. A lasat in urma arta, viata si pasiune. Dar atunci cand respira viata nu o simtea, tocmai pentru ca ea nu-l vedea pe el. Se infrupta din pantecul artei cu pofta incestuoasa a unei guri de piersica. Suntem pete de culoare, sau suntem doar umbre. E interpretabil atunci cand esti aici. Iar cand ajungi acolo e prea tarziu ca sa mai fii aici. A trecut momentul, nu mai ai ce-i face. Nu mai poti decat sa minti ca esti bine….

O melodie care imi aduce mai aproape parfumul … Anja Garbarek

Advertisements