Sunt speriati. Sau nu. De evolutie. De sine. De masurile de protectie intinse ca niste capcane la picioarele lor fragile si mici.

Sunt alienati de ei insisi prin presiune emotionala.

Sunt “mari”, incapabili sa fie cu adevarat copii.

Cei care au o familie ajung sa profite de liberul arbitru la varsta adolescentei. Cei orfani tanjesc dupa asta. De aceea nu sunt cu adevarat liberi sa aleaga.

In “All the Invisible Children” (“Copiii nevazuti”) poti spune ca treci printr-un “tren” de 7 scurt-metraje, focusate pe viata unui copil, din perspectiva a sapte regizori diferiti.

Kusturica parca picteaza problema tiganilor romani.

Dar neasteptat de expresiv este Ridley Scott, care construieste un erou ce imortalizeaza viata in moarte, cum imi place mie sa spun. Un fotograf al scenelor de razboi. Un fotograf care la randul sau construieste povestile unor orfani. Se resimte ruptura dintre copilaria fericita a copiilor ce apartin unor familii din clasa de mijloc a societatii si oroarea supravietuirii unui copil al razboiului.

Povestea lui John Woo este ca un cantec japonez. Se numeste “Song Song and Little Cat”. O fetita saraca – care se zbate ca sa-l salveze pe cel care a crescut-o pana acesta din urma moare – si o fetita dintr-o familie bogata, prinsa cu forta in divortul celor doi parinti. Pare a fi un cliseu, dar povestea “sapa” cumva dincolo de asta.

Cand “lucram” alaturi de cei mici ii puteam privi in ochi. Si le puteam resimti nevoia de a se “agata”. Imi simteam si propria neputinta.

Prietena mea din India, Narinda, este insarcinata. Si speriata. Ca isi naste copilul intr-o lume care nu-i va oferi nicicand libertatea. O lume care ii ingradeste si ei visele.

Ne mai aducem oare aminte ca am fost si noi candva copii?

Advertisements