Vindea matase la coltul targului. Nu o dadea oricui.

Avea multe culori, dar a taiat numai din balotul rosu. Nu simtea ca a epuizat indeajuns sangeriul transparent si semi-opac.

Lumina…

Lumina ii patrundea in celalalte tesaturi si le decolora pe zi ce trece.

Lumina le manca din viata.

Dar ea a continuat cu incapatanare sa vanda matasea rosie.

Apoi a disparut. O tanara indiana intindea matasea pe mesele lungi si propunea combinatii noi de materiale.

I-am simtit lipsa. Ma obisnuisem sa ii vad chipul inrosit si privirea indarjita. Imi placeau povestile ei despre iubirea ei pierduta, despre singuratatea ei poetica, despre poiana ei de maci care-i amintea de o viata care parea doar un basm recitat de femeile batrane. Povestile ei erau precum piesele de puzzle. Incepusem a intelege de ce vinde numai matasea rosie.

Dar nu mai conteaza acum. Caci povestea s-a dus, odata cu o femeie care nu spunea nimic cu ajutorul cuvintelor.

Ratiunile fundamentale care ne indeamna sa facem unele alegeri raman ghicitori si povesti in rama. Uneori nici noi nu le stim. Alteori alegem rosu, ca sa exprime faptul ca ne luptam cu noi insine, ne luptam ca niste marionete. Adulam durerea pentru ca ne arata ca traim.Pastram anumite culori ale sufletului, le “vindem” asa de frumos pe celelalte. Ne targuim pentru libertatea noastra. Si nu oferim decat matase rosie celor care nu ne cunosc.

Advertisements