M-am oprit aseara la fantana de la Universitate (locul unde in dupa-amiaza asta va fi bataie cu perne-mineriada de catifea), dupa cursul meu de portugheza. Pentru ca uitasem sa privesc lumea, asa cum o faceam la un moment dat acolo. Imobila, chipurile si culorile lor se roteau in jur, precum un dans de pe vremea lui Mozart.

 

Si nu pot decat sa fiu fascinata de firea cameleonica a oamenilor. Colorata da, insa rareori stabila. Femei, mereu altfel, mereu in alte contexte si inconjurate mereu de alti oameni si barbati. Femei care „pozeaza” vietii atat de fotogenic. Femei pe care le-as fi putut considera prietene in unele momente de exuberanta adolescentina.

 

Mi-am pierdut perceptia asupra unei prietenii – sa o numim „legatura” – si m-am ghemuit intr-o lume in care evit sa ma „atasez” emotional. O lume plina de cuvinte, plina de miscare, plina de sentimente…dar lipsita de caruselul calutilor care se invartesc mereu in alte locuri, uneori mai pline de stralucire, alteori mai boeme, dar de cele mai multe ori poleite cu dor.

 

Multi oameni au uitat ce inseamna cu adevarat o „legatura”. Eu ma numar printre ei. Eu de fapt, vreau sa uit.

Si sa pornesc incet-incet pe cararui pe care simt ca vreau sa pasesc, fara sa mai iau pe nimeni cu mine.

Sa pot deschide fereastra catre o metropola in care sa am ocazia sa ma pierd.

 

Si sa zambesc.

 

Cateodata sa pot scrie. Dar sa simt la fel de mult.

 

Sa simt roua unei dimineti pe piele.

Advertisements