Astazi el a sorbit serbet roz de pe buza ei de sus.

 

Nu a mea.

 

A mea e inca patata de vinul rosu care se incapataneaza sa-mi „picteze” colturile gurii.

 

Dar ei doi imi frapeaza imaginatia, asa cum sampania imi provoaca visele in mici bule de aer roz. Si refuza sa le sparga pana nu le absorb.Ei doi imi amintesc de noi, la inceput.

 

Credeam ca o relatie inseamna altceva. Poate intr-un mod pueril, credeam ca inseamna iubire neconditionata. Poate ca inca mai cred asta. Sau poate ca ma incapatanez sa mai plang dupa pesti aurii pierduti in copilarie. Stii tu despre ce vorbesc. Poate ca m-ai crezut a fi o copila cand ne plimbam pe Carol sambata seara, dupa teatru.

 

Poate ca ma imbat cu versuri de George Sand, doar de dragul unei conceptii de mult pierdute, a carei prizoniera inca ma consider.

 

Intr-adevar exista si drumuri de reintoarcere. Dar nu as avea de unde sa stiu asta. Pentru ca noi ne luptam in interiorul sculpturii, ne luptam ca sa ne desprindem. Nu unul de altul asa cum ai putea ghici. Ma refer la mecanismele care ne obliga sa ramanem pe loc, la fel, in timp, prinsi intre noi, prinsi in aceleasi schingiuiri sufletesti si tipare.

 

Noi ne luptam nu pentru reintoarcere.

 

Incerc sa inteleg semnificatia aerului. Si mai incerc si sa inteleg cum pot trai o viata in care sa nu stiu sigur ca tu vei fi langa mine peste 20 de ani. Sunt de moda veche. Stiai asta. Si stiu si ca poti fi alaturi de o persoana in calitate de prieten o viata intreaga.

 

Incerc acum sa ma uit in jur. Si sa-mi gasesc puncte de reper, cioate de care sa ma agat si carora le-am dat drumul cu ceva timp in urma pentru ca am vrut sa cred ca nu voi avea nevoie decat de tine.

 

Poate ca m-am imbatat cu visare.

Advertisements