Acum, aici. E de ajuns. A vedea doi oameni fericiti si impliniti in ciuda dramei comune si in ciuda problemelor pe care inca le au, dar le depasesc….ma face si pe mine fericita. A vedea visele lor noi, curajul si zambetul de pe chipul neschimbat… Aveam nevoie de asta. Pentru ca, departe mereu, ma arunc in vopseluri, nefiind niciodata cu inima impacata ca ei sunt bine. Am o constanta nevoie sa ii fac fericiti, sa nu ii dezamagesc, sa le depasesc asteptarile, sa ii am aproape. E o relatie speciala care se bazeaza pe un moment in timp, un moment care a schimbat patru vieti. Spun patru, pentru ca Dan m-a tinut de mana tot timpul de atunci si mi-a desenat zambete pe chip si culoare in inima. Aveam nevoie sa-mi amintesc, sa ma intorc aici, sa fiu chiar si singura in vechile locuri in care tzeseam eu vise in facultate, in care mi-am “ingropat” o parte din mine de vie. Am atata nevoie sa merg mai departe, dar sa si raman in aceste locuri, scrijelind clipelor imagini vii, culori stralucitoare, vocile noastre, apropierea, caldura, visele comune. Cred ca le pot face pe amandoua. Desi nu am crezut niciodata ca sunt puternica, consider ca puterea-mi rezida tocmai in faptul ca sunt constant impartita in doua, zburand si innotand deodata, traind departe si aproape, indraznind si riscand, plecand si intorcandu-ma, mereu mai fericita si mai plina de dor totodata.

Visele-mi ciudate devin realitate, asa cum si realitatea trecuta este acum un vis. Asta simt eu.

Advertisements