Fereastra acoperita de poze mici alb-negru. Cea care-mi obtureaza vederea soarelui. Si care-mi da mereu senzatia ca este fragmentat si decupat. Bucati din el pierdute. Sau poate inghitite de acele poze avide de viata. Decolorate. De soare. Furand din transparenta geamului cat peretele biroului meu.

E ciudat sa ajung la birou si sa nu ma gasesc acele poze lipite de geam. Sa gasesc totul atat de conventional si serios. Sa imi fie dor de zambetele pierdute din acele mici dreptunghiuri sterse.

La usa din camera de zi, cea care da spre balcon, am agatat doua papusi care se dau intr-un leagan. Au chipuri zambitoare si reci, colorate si aproape ireale.

Nu am cumparat rama pentru fotografiile in care zambesc eu.

Am trecut azi pe langa un apartament de la etajul 5. Apartament al carui usa era usor intredeschisa, lasandu-se sa se vada fotografia unei fetite triste “shoim al patriei”, inramata pe peretele din holul ingust si luminos. Vecina are acum tenul refacut dupa o arsura. Alb, mult prea alb…precum pergamentul. Dar acum zambea. Zambea vietii, iesind din rama si distrugand hartia alb-negru.

Titiyo – Come Along

Advertisements