Nu am rabdare sa descriu clipele si miscarile din interiorul lor, desi sunt avida dupa celofanul lor exterior si imi dau senzatia unui vesnic Craciun. Nu mai am de mult rabdare sa ma intrupez intru culori si sunete.

 

Chipuri, precum umbre create de lumanari pe peretii unei pestere. Chipuri pe care as vrea sa mi le apropii, sa mi le lipesc de frunte. Chipuri dragi…

 

Iar gara, iar „la revedere”, iar tumultul unui tren care-mi otraveste dorinta de a plange pur si simplu, alterandu-i impulsul creator.

 

Anais Nin seara tarziu…Dedublare sexuala si focul in chipul unei masti bine conturate din punctul meu de vedere. Masca unei femei care nu a stiut de fapt sa iubeasca desi e adorata de atatea trupuri si inimi, care ii considera actiunile ei atragatoare, seducatoare si de ce nu – inovatoare. Psihanaliza sexuala imi pare falsa, desi gust cu placere stilul, pentru ca ma invata sa privesc si alte fatzete ale mintii umane.

 

Bratele lui care ma strangeau la piept.

 

Noi.

 

Planuri. Albena peste trei saptamani. Grecia. Peste patru zile. O saptamana acasa, in timp ce el ramane singur. Experimentez apropierea si departarea in nuante diferite. Asta mi-e blestemul de cand l-am cunoscut. Un blestem dulce.

 

Stare de frustare incapatanata. Senzatia de oprire la un stop si redirectionarea undeva pe o alee ocolitoare. Senzatia ca alti pasi nepregatiti, ajung mai departe decat ajung aripile arse de la atatea batai. Senzatia ca nu mai stiu. Si ca prefer sa privesc, tacut, mut, surd, orb, zbatandu-ma, zbierand, uitand, amintindu-mi, clipind, razand sau plangand.

 

Hei tu, unde te-ai ascuns culoare?

Advertisements