Cand imi plutesc balerinii si pasesc pe stradutele pe care „locuiesc” casutze cochete, ma simt pierduta de bratele mele, si de degete. Ele nu mai pot atinge si nu mai pot cuprinde.

Cand ma ascund in alte brate, am nevoie doar de degete ca sa pot mangaia alt chip, alt piept. Dar nu am brate atunci. Pentru ca mi le fura, mi le infasoara in jurul sau si nu-mi mai apartin.

Cand buzele-mi sunt lipicioase – pentru ca imi plac bomboanele – mi-e pofta de vara. Cand buzele nu-mi apartin. Pentru ca i le ofer lui si le colorez cu roz.

Nu-mi apartine nimic mie, de fapt. Inafara de ganduri, de emotii, de iubire. Si nici macar iubirea. Iubirea nu e separata de dragoste, asa cum citeam deunazi intr-un blog. Daca as concepe lucrurile asa, mi-as dedubla atat emotiile cat si gandurile. Dar nici una , nici alta nu imi apartin. Se pare ca indiferent de cat de mult „crestem” intr-o relatie, cel mai mic lucru poate sparge leaganul in care-mi adapostesc fiinta, departe de mine.

Advertisements