Vede albul din negrul vesmantului ei si rosul sangeriu din fiecare pata rosie a fibrei aproape transparente, rupe matasea in fasii lungi si apoi isi acopera trupul, ochii cu ele, isi taie buclele si isi vopseste buzele desi nu i le vede nimeni. Poate ca viseaza dar nu vede niciodata stelele, caci zborurile cu Tarom nu-i permit sa mentina un fus orar stabil. Sau poate ca nu viseaza, ci isi culege visele cu degetele impodobite si le presara pe surasu-i nevazut de nici o persoana. Raspunsul nu ii sta in privirea puternica atunci cand ii zaresti naluca pe strada si iti spui ca ti-ai aduce aminte de aceasta fiinta toata viata. Privirea ei nu a invatat sa fie decat o masca, o masca atat de frumoasa, o masca fara cuvinte, care ridica sprancene si care ridica intrebari indiscrete. Raspunsul ii sta unde nimeni nu se gandeste sa-l caute. Nu iti spun unde, pentru ca mie mi-a fost atat de greu sa-l gasesc. Ma aflam intr-o zi cu ea la un ceai si buzele ei atat de sterse si transparente parca nu se clinteau in timp ce eu sporovaim, o idee emotionata, poate si un pic intrigata. Eram gata sa fac orice ca sa ii provoc o reactie. Ea, care era parte din mine acum. Am tresarit cand si-a atins perlele ce-i protejau gatul subtire si diafan. Si le-a mangaiat si m-a intrebat daca se vede. “Ce sa se vada?” – “Pulsul”. A fost ciudat, a fost amuzant de ciudat. Am izbucnit in ras. Mi se parea hilar. M-am rusinat amintindu-mi asta. Insa nu ma asteptam sa aiba…suflet. Nu si-a clintit privirea insa mi-a zambit. Buzele s-au ridicat intr-o arcuire de mic monstruletz, aproape de grimasa. Se simtea comod, nu ma asteptam nici la asta. “Ma privesc zilnic in oglinda si imi doresc sa existe cineva care sa vada. Sa vada pulsul de sub masti, visele de sub pleoape”. Ma simteam oarecum un erou. Imi fluturam genele ca o actrita. “Dar nu ma asteptam ca acea persoana sa fii tocmai tu. O persoana care stie si ea sa minta foarte bine. Sa minta fizic”. Din nou. Ma aflam din nou in postura unei gargarite pe o petala rosie, riscand sa fie confundata cu petala si astfel riscand sa moara mai repede decat daca ar cadea pur si simplu. Nu am sa inteleg niciodata acele clipe. Nu am mai avut ocazia sa o intalnesc pe cea care a vazut dincolo de siragul meu de perle, prin intermediul a ceea ce credeam eu ca vad sub mastile ei. Ma privesc si eu cateodata intr-un mod nostalgic si realizez ca uit a-mi vorbi astazi, aman asta pentru maine. Ca intr-un film mut. Iar intr-o zi, cand nu voi mai fi eu, iar aici va fi acolo, imi voi aminti ca valurile de matase ascund mai putine decat ar putea ascunde vreodata o inima. Si voi merge mai departe, pentru ca asta e cursul vietii.

Advertisements