De parca mi-au tacut emotiile, sau nu mai stiu eu a le asculta. Bolborosind la mal, intinandu-si spuma alba intr-un nisip ireal. Mi-a tacut strigarea si mi-au murit valurile atunci cand pescarusii s-au innecat in vise.

Stii, alaltaseara cand colindam strazile cu oameni dragi mie, am realizat ca-mi lipseste acel puls, acea neliniste si efervescenta citadina. Luam forma fantomelor de pe strazi cu o voluptate tentanta. Am ratat intrarea la festivalul de film studentesc si astazi nu voi putea nici ajunge la institutul francez, la 50 de ani de la aparitia strumfilor, la conferinta de presa sustinuta de catre delegatia Valonia-Bruxelles, de Jean Auquier, directorul Centrului Belgian al Benzii Desenate.

Ma sperie faptul ca plec uneori spre casa seara tarziu si privesc tacerea strazilor, de parca ar fi fost intotdeauna asa. Ma sperie faptul ca momentele se pierd precum firele de nisip in palma…Si eu stau pe loc, privind lumea cum fuge, privind baletul universal si chingiuindu-mi picioarele pentru a nu putea dansa impreuna cu umbrele.

Aseara, tarziu in noapte, citeam Lasher ghemuita in patura mea moale si aproape ca-mi doream sa traiesc si eu in istoria unor pagini magice, care sa ma rupa macar o clipa de realitatea care-mi seaca inima.

Nu mai pot vorbi, pentru ca o stea de mare mi-a acoperit buzele si mi-a furat cuvintele. Nu mai pot privi mai departe de acelasi geam imens al biroului meu, peste bambus si peste ciresii inmuguriti de langa Dimitri Pompeiu.

Asa ca prefer sa ma pierd un pic in aburii zilei si sa mor odata cu apusul…

Advertisements