Poate ca ceaiul african i s-a inradacinat in inima-i putrezita. S-a trezit cu ochii-n lacrimi si a privit perdeaua alba prin care se zarea cerul vanilat. Carduri de pasari il sagetau si il transformau intr-un cord deschis si pulsatil. Si-a facut si ultimele bagaje, nu a uitat sa-si ia aparatul foto si iPod-ul, ca sa-si infunde simturile cu muzica ambientala si sa nu mai auda gandurile celorlalti, atat de zgomotos pictate in jur, pe o panza murdara si opaca. In tramvai a privit chipuri si s-a pierdut in imaginea lacului acoperit de rate salbatice. Parca un pic dezamagite, colturile gurii insista sa nu se ridice. Si-a pus carti multe in geanta. Calatoria cu trenul din seara asta o inseteaza de acum de cuvinte si de lumi nepatate de atingerile reale ale mastilor aurite. Se intorc tramvaiele desenate cu dungi portocalii. Chipuri diferite dar mereu la fel de fixe si nemiscate, privesc pe geam. A murit bonsaiul de pe biroul meu. Nimanui nu-i pasa cu adevarat. A murit lumina si picaturile de melancolie ii acopera stralucirea in zilele cele mai vesele. Note de pian pierdute, pe care nu le mai aude nimeni. Fire de par razvratite. Le-a taiat, asa cum stia mai bine, i-a taiat un pic din moartea fragila. E asa de usor sa vada nemiscarea. Ea insasi alegand mereu bolboroseala emotiilor clocotitoare. Oricum, cui ii pasa de asta? Poate doar acelor insingurati ai nemiscarii care nu-si dramatizeaza clipele, care saruta viata si care pot privi dincolo de culoare.

Advertisements