ghst.jpg

Lalele, zambile si un zambet lenes si cald dimineata…in liniste.

In sfarsit imi deschid pleoapele odihnita, le deschid ca pe niste aripi amortite, le deschid ca sa le “usuc”, ca sa le dau drumul.

A fost o zi ciudata ieri. In afara de faptul ca am stat in picioare o zi intreaga si m-am confruntat cu ciudatenii ale orasului, cu “stafii” imaginare sau nu, cu cladiri dubioase si semne fara inteles…in afara de asta, am experimentat teama de expresie, teama de liniste, teama pasilor prea rapizi, teama de nevazut. 

Inexistenta aparenta sperie mai mult decat materializarea demonilor.

Ma sperie strada Viitorului, si ma sperie Biserica Anglicana a Reinvierii, anunturile despre practici ezoterice din drumul spre Victoriei si casele intunecate din apropierea strazii Icoanei. Dar nimic nu ma sperie mai tare decat linistea.

E duminica. Si experimentez senzatia suava si dulce data de saruturile unei zile de care  aveam atata nevoie.

Simt ca vreau sa fac atat de multe si nu am timp, cred ca din cauza asta nu imi plac ceasurile in casa. Stii, ceasul doamnei Havisham a ramas la aceeasi ora toata viata ei. Eu nu vreau sa ajung o doamna Havisham. Pur si simplu as vrea sa lungesc clipele si sa le mangai aripile de colibri. Si sa nu-mi fie teama, nici macar de timp.

Advertisements