para.jpg

De la Ana….

Eu  – 7 octombrie 1984.

Cu noua luni inainte era Anul Nou. Sapte ani dupa casatoria alor mei.

Pot spune ca legatura lor nu a fost si nu este inscrisa in niste tipare. Ei se iubesc mult si atat…poate ca nascandu-ma in acest fel, intr-o perioada senina a vietii lor, atunci cand erau amandoi mai mult decat pregatiti sa-mi faca si mie loc , am cautat la randu-mi o iubire asemanatoare. In spiritul lui Freud, am adoptat fara sa vreau modelul lor de dragoste. Si e bine.

Am inteles ca mama a lucrat in ziua in care m-a nascut, si i s-a rupt apa dupa o plimbare relaxanta. Ma asteptau.

Fiind singura la parinti, am fost asteptata cu sufletul la gura si de bunici, unde mi-am petrecut buna parte din copilarie. Perioada mea de rebeliune si de manifestare a libertatii intr-un mod zgomotos, oarecum impunator. Dar in acelasi timp perioada de evolutie. Imi aduc aminte de duminicile de la teatrul de papusi, de piesele de teatru de la televizor, de poeziile scrise de Marin Sorescu pe care le recitam cu precizie. Nu am crezut niciodata in Mos Craciun. Cred ca sunt singura. Imi gaseam cadourile dinainte, dar ma bucuram enorm de Craciun nu pentru ca le primeam ci pentru ca eram cu ai mei si aveam ritualurile noastre, cum ar fi impodobirea bradului in timp ce cantam colinde, vizitele la bunici.

Zilele de nastere au fost mereu zgomotoase, pline de veselie, prilej de unire a triunghiului care acum a devenit patrat. Mi le petreceam in familie, impreuna cu unchii si verii mei, cu bunicii…Desi nu mi-a placut niciodata asta in mod deosebit. As fi preferat intimitatea familiei noastre.

Am fost si eu mereu stresata ca trebuia sa duc bomboane la scoala, desi nu percep acest stres decat dupa clasa a 5-a. Tin minte ca serveam jeleuri prietenilor de la bloc si ca in scoala primara era o adevarata sarbatoare de ziua cuiva. In scoala generala nu imi aduc aminte cu placere decat peripetiile impreuna cu Ana, cadourile si scrisorile noastre, planurile marete de a face experimente, de a deveni invizibile.

La 16 ani am simtit acei “sweet sixteen”, mi se aducea aminte ca e varsta cea mai frumoasa si cea mai libera. Nu cred ca am constientizat in totalitate, dar atunci am inceput sa scriu ceea ce simt, in speranta ca asa imi voi gasi libertatea si o voi tine captiva peste ani.

La 18 ani a fost ceva intim, am avut-o alaturi pe Alina si tin minte ca am fost plecata cu ai mei la munte.

Aniversarea de 22 de ani mi-am petrecut-o la spital, cu tata, am tinut sa fiu acolo cu el si sa-l incurajez. Atunci l-am vazut plangand pentru prima oara, promitandu-mi ca va supravietui si se va pune pe picioare pentru ca anul urmator sa fie sanatos doar pentru mine si sa sarbatorim asa cum faceam de obicei.Si asa a si fost. Anul trecut, mi-am petrecut ziua de nastere jumatate in Bucuresti, jumatate in Galati. Am simtit caldura familiei lui Dan, m-am bucurat de surprize si de tort, apoi am fugit si la ai mei si mi-au cantat si ei “La multi ani”, peste o saptamana.

Se pare ca nu am avut nicicand o punte. Nu m-am desprins de parintii mei si plecarea nu a facut decat sa ma apropie mai mult. Cred ca sunt mai degraba “impamantenita” in oamenii pe care ii iubesc si in ei imi gasesc totodata zborul. Iubesc s voi iubi mereu cu o pasiune care ma depaseste si cu o eternitate despre care se scrie numai in carti.

Nu dau leapsa mai departe..

Advertisements