mirror___mirror_on_the_wall__by_eize.jpg.

Rosea. Obrajii ii luau foc. Buzele lucioase ii tremurau. Cu mana dreapta strangea foia pe care erau presarate cuvinte si desene. Era constienta ca pasea pe petale de crizanteme. Si ca nu era sezonul lor. Nu putea vedea ca in spatele ei multimea se adunase ca o pata rosie de vopsea si se scurgea intr-un colt, apoi disparea in gandurile ei, asa cum disparea zapada. Incerca sa se tina bine de grauntele de lumina. Si apoi sa-i dea drumul. Dar nu putea. A pasit pe podea ascultand-o scartaind, ascultand cantecul floraresei italiene, ascultand cuvintele nerostite de pe strada pustie. Si-a propus sa ii scrie o scrisoare. Sa scrie tot ce simte. Apoi sa isi faca bagajele. Sa isi ia la ea rochita rosie cu buline, pe care si-a cumparat-o intr-o zi fermecata de primavara. Sa isi ia bilet de tren. Si sa se piarda printre oameni in gara. Sa ii priveasca. Si sa le perceapa povestile. Sa invete sa mearga. Si sa nu se mai ascunda in spatele “…”. Un pas, doi pasi mai aproape de o casuta pe marginea unui lac. Un pas mai aproape de oglinda si de reflectia ei suprapusa pe o poveste fara inteles pentru cei ce o citeau. Lin, usor, fara greutate. Nu exista un mesaj inafara de acela de a-ti exprima sentimentele. De a avea curajul sa fii tu si sa fii neinteles. Se trage de par si sa scurge intru notele pianului vechi. Se trage de inelar, incercand sa-si scoata inelul. Se trage de vise, incercand sa le invie.

Advertisements