miasma_of_a_dream_by_electroncloud.jpg

Daca nu exista calea pe care o cauti tu, inventeaz-o! Interesanta perspectiva creionata pe parcursul filmului Moliere, aseara la Elvira Popescu.

Clipe, drumuri care ne trag in diferite directii, oameni care-si lasa amprenta pe partile pulsatile ale sufletului nostru. Etape din care nu mai iesim desi ne sufocam si murim putin cate putin in interior.

I se stersese rujul de pe buze. I se intinse putin pe barbie. A sorbit din vinul rosu. A lasat paharul pe podea si s-a ghemuit, inchizand in sine culorile. Simtea adierea vantului de februarie, prin crapatura usii catre balconul micutz, in care-si va abandona sevaletul si caietul cu poezii in curand. A schimbat multe balcoane, in multe nu a intrat deloc, ci le-a privit doar de la departare, intr-unul singur si-a petrecut dupa-amieze de august compunand, cantand si visand. Nu are curajul sa iasa, dar poate privi prin zecile straturi de geamuri ce o despart de aerul de afara. De la etajul cinci poate observa pasarile alergandu-se, lacul printre copaci, oameni grabiti indreptandu-se catre biserica, copii cu biciclete bucurandu-se de apropierea unei primaveri la care viseaza si ea. Ii e dor de Herastrau. Ramase in nemiscare, cerand de la acea zi doar cantecul suav al unei duminici de februarie. Un cantec abia perceptibil, pe care sa-l simta vibrand in piept.Nu vroia decat sa inchida ochii in fata razelor mincinoase si sa sa se bucure de acea clipa.Sa isi inchida telefonul si sa nu existe decat acea clipa pura, fara zbateri de aripi, fara tipete de copii, fara cuvinte. Isi sterse urmele de vin amestecate cu cele de ruj. Isi sterse lacrimile care nu i-au curs. Asculta murmurul strazii. Facea parte din el. Facea parte din discutia unor pustani, carora le era frica sa se aventureze cu bicicleta pe panta coboratoare din parc. Frica mascata de curajul aparent si de cuvintele viteze pe care si le adresau ca sa-si caleasca inima. Au inventat o cale sigura si au disparut treptat pe acea panta. Nu am auzit nimic multe minute pe urma. Apoi i-am zarit in departare zburand pe aleile poleite si stralucitoare. Ea facea parte din cantecul turturelelor care se certau dimineata asta pentru un loc in cuib. Cuibul bine ascuns intre ramurile unui castan bogat si batran, era rudimentar construit, lipsindu-i atat firele de iarba cat viata: ouale. Vara trecuta cineva de la etajul doi a taiat o ramura si cuibul s-a desprins, ouale au cazut si posibila viata le-a fost blestemata. De atunci turturelele se intorceau mereu aici, inventand noi cuiburi, desi nu mai aveau cu ce sa le umple, decat cu trupul lor tremurand care incerca sa-si imagineze ca potejeaza vieti. Vieti inghetate intr-o gradina pustie, in care cele doua nu au mai coborat nicicand. Din balcon putea sa inventeze un zbor imaginar catre partea cealalta. Sau putea sa-si imagineze ca e cald si sa-si intinda panzele, sa isi alunece penelul cu usurinta, inmuindu-l mai intai in rosu aprins.

Un moment, un loc, o emotie, o clipa inghetata in timp, o poarta.

Inventeaza curajul daca nu il ai, sterge urmele si priveste inainte, viseaza, imagineaza-ti si asculta. Mai ales asculta. Cu rabdare ca sa poti vedea finalitatea. Si astfel sa intelegi de ce e nevoie de curaj, de ce e nevoie de doi, de ce e nevoie de vis. Si mai ales, de ce e nevoie de tine.

Daca nu exista o cale de a ajunge acolo unde vrei, inventeaz-o!

Advertisements