my_private_vespertine.jpg

Se astepta la mai mult. Dar nu mai conteaza asta, a primit o gura de culoare. Si i-a ajuns. A “cumparat” blazarea si refularea aparent deloc emotiva din artist si l-a lasat gol de el si de noapte. A inteles dincolo de cuvinte ca el avea nevoia de a-si regasi radacinile in ceva ce inca nu era prezent in interior. Cinismul e numai de suprafata. Houellebecq lucreaza mult cu oglinzile si aseara in tren, m-am lasat surprinsa sa indrepte una si spre mine.

Am ramas singura in ultimele treizeci de minute..singura cu proprii mei demoni care obosisera sa imi prezinte tratate europene si viziuni non-conformisteĀ si se odihneau muti, printre pagini si degete.

Mi-am dat seama ca nu simteam nevoia sa comunic cu nimeni. De asta am preferat sa citesc tot drumul un autor cinic si misogin, care isi demonstreaza ca lipsa sentimentelor intr-o relatie e benefica pentru creatie. Am preferat sa ma ascund in spatele cartii scrise intr-un limbaj frantuzesc modern, ceea ce mi-a imbogatit si vocabularul argotic.

Nu-mi pot explica tacerile niciodata. Si acum ma simt si mai incapabila de a vorbi, pentru ca ceea ce vorbesc eu nu ajunge in punctul dorit.

D. a ramas singur, in apartamentul nostru cu vedere la lac, mirosind a iris negru si a dragoste….Se simte rau si regret ca l-am lasat singur in aceste momente. Acum ma lupt cu mine pentru a intelege de ce nu ma aude, desi pot intelege de ce face asta. Ii pot intelege si lui tacerea si zidul pe care l-a pus imediat intre noi. Oricum parerile mele nu il pot ajuta acum, nu mi le va asculta. Pentru ca sunt departe.

Intr-o relatie insa “gurile de aer” nu ar trebui sa indeparteze doi indragostiti. Noi nu suntem indepartati dar imi transmite fara sa vrea o inutilitate fara sfarsit. Si ma pregatesc sufleteste ca sa fiu judecata de familia lui pentru alegerea mea de a pleca tocmai acum (desi imi programasem asta de mult din motive ce nu tin de mine), ma pregatesc ca alegerea lui sa nu mai coincida cu alegera noastra, ca intreaga perspectiva sa se schimbe si sa raman iarasi muta in fata unui torent de cuvinte nerostite, unor actiuni gata savarsite, unor emotii neimpartasite, unor temeri suprimate din prima, care-l subjuga continuu.

Ma intreb adesea cat de fericiti ii fac pe cei pe care ii iubesc. Si ma intreb de ce nu stiu cum sa reactionez atunci cand stalpii mei de siguranta (adica oamenii in care imi pun eu bazele interioare) slabesc si au nevoie de mine, ca stalp de siguranta.

Ma intreb de ce viata mea e ca un domino si depind atat de mult de caderi (in sensul ca sunt trasa si eu jos de “pionul” care cade) si de stabilitati si nu pot fi un pion care exista de unul singur.

Ma intreb daca tacerile mele pot urla la cineva si-l pot determina sa actioneze, mai mult decat avalansa mea de cuvinte. Ce-ar fi sa tac si sa nu imi mai exprim culorile in desene, cuvintele in scriituri, emotiile in lacrimi sau iubiri, razele in lumina?

Advertisements