il_430xn16753591.jpg

Se simte catifeaua. Se simte lipsa vocii tale. Se simt zorii usori si magici care-mi “navalesc” in inima si-mi trec printre vene. Se simte apropierea. Se simt zgomotele inexistente pe strazile aproape goale. Se simt turturelele din copacul de la geam. Se simte raceala patului gol acum…fara nici unul din noi care sa-l umple. Se simt pasii si scarile si se simte greutatea cu care se afunda talpile in abisul teluric al intelegerii inimii. Se simt schimbarile, fie ele si mici..din viata noastra plina de vise si de noi. Se simte grija. Se simte iubirea. Se simt atingerile cele mai mici. Se simte atunci cand creezi ceva si devii artistul pe care l-am vazut mereu in tine. Se simte atunci cand renuntam – fie eu, fie tu – la unele etape necesare,Β la unele vise de turta dulce. Se simte atunci cand ti-e teama. Se simte atunci cand ma incatusez in realitate. Se simte cand se aglomereaza programul si ametesc intr-o vineri dimineata. Se simte cand vreau sa ne petrecem tot timpul liber numai impreuna, cand nu mai vreau sa aud de nimeni altcineva, cand ma comport ca un copil rasfatat. Se simte atunci cand imi aduci flori doar pentru ca ma iubesti. Se simte cand parintii mei sunt apropiati de mine, imi transmit fericire si siguranta si eu ti-o pot transmite tie. Se simte atunci cand e patul plin de ursuleti si carti si tu imi faci un ceai de la Carturesti si ne cuibarim impreuna la un film.

Se simte lipsa in general. Cred ca am fost blestemata sa ma confrunt cu ea si sa invat sa exist de una singura. Impartita in mai multe parti dar fortata sa ma comport ca un “tot”.

Se simte teama trecerii timpului cu o intensitate ucigatoare. Nu ma voi putea obisnui nicicand cu weekend-urile prea mici alaturi de persoanele dragi, de calatoriile prea scurte acasa, de momentele prea scurte de fericire, acelea inainte sa devin ingrijorata, agitata si plangacioasa.

Se simte mult prea tare. Si traiesc in agonia clipelor care danseaza tiptil-tiptil un dans al lebedelor. Le iubesc.

Se simte.

Advertisements