Stiai ca regizorul Cristian Mungiu a scris literatura tabu?eu am ramas surprinsa citind “Vanat”…mi-am tinut respiratia pe masura ce actiunea bine punctata isi sacada pasii rapizi si dureros de previzibili in unele momente. Am simtit si eu obsesia pentru tragedia aflata in lumea inconjuratoare, prapadita si saracita de repere morale. Am simtit umbrele aruncate de amenintare cu gust kafkian. Mi-e pofta de puls.

“Printre copacii tot mai rari de la marginea padurii se vede intinzandu se valea cu maracini. O pasare tipa undeva, in camp. Vanatorul isi da incet tunica de-o parte si duce mana la cingatoare dupa un cartus maroniu, gros, fara sa si ia privirea de la pasare. E ultimul cartus, celelalte locasuri sunt goale. Vanatorul baga cartusul pe teava si duce pusca la ochi. Merge incet, cu arma la ochi, catre maracinii inalti.

Pasarea se inalta brusc, cu un falfait. Valea rasuna de ecoul impuscaturii. Vanatorul da de-o parte cu teava pustii maracinii din fata sa, apasand cu bocancii grei iarba pe pamintul moale de ploaie.

Pasarea se zbate printre ciulini, cu capul lasat pe o parte. Vanatorul o loveste scurt, cu patul pustii. Ridica de o aripa pasarea care atarna acum moale si o aduce in fata ochilor, sa priveasca picatura de sange care i se prelinge incet pe penele capului catre ciocul lucios, arcuit.

Porneste la vale pe poteca ingusta catre micul oras care, invaluit de ploaie, se zareste intinzandu se pe colinele moi de la poalele muntilor.

Nicio lumina nu se vede aprinsa pe scarile intunecate ale blocului. Vanatorul rasuceste inca o data comutatorul din perete, dar scara ramane intunecata. Doar prin geamurile dinspre colinele ce urca spre munte mai razbate putin din lumina amiezii tarzii prin ploaia de afara.

Vanatorul aprinde un chibrit si lumineaza la cingatoare un inel de chei care atarna gol peste pielea bruna a curelei. Lemnul chibritului se innegreste sub flacara rosie.

Vanatorul arunca batul jos. In intunericul blocului se aude cum apasa clanta, de mai multe ori.

Pasii lui rasuna greoi pe culoarul gol. Mai aprinde un chibrit pe care l ridica de a lungul peretelui, catre soneria mica, rotunda. Din spatele usii inchise se aude razbatand de departe un tenor grav, intrerupt la rastimpuri de bufnituri indepartate. Soneria se aude tare, de dupa usa.

Vanatorul isi drege vocea si aprinde alt chibrit pe care l tine cu o mana in fata ochilor, in vreme ce cu cealalta isi aranjeaza la repezeala parul rar. Dinapoia usii se aud apropiindu se pasi. – Cine e ?, intreaba femeia.
– Sunt eu, Simion, vecinul, puteti sa mi deschideti?
Se aude un lant dat la o parte, apoi o cheie rasucindu se in broasca si o yala rasucita. Femeia crapa usa legata in continuare cu un lant de toc.
– Doamna Ionescu, ma iertati, am fost azi plecat de dimineata la vanatoare si vad acuma ca nu mai am cheile de la casa, se vede ca le oi fi pierdut prin padure. Ma gandeam daca pot sa intru prin balconul dumneavoastra, caci altfel…
– Nu e periculos?
– Periculos sau nu… Dar sa stiti ca nu e… am mai trecut si…
– Ati mai trecut pe balconul meu?
– Doar o data cand… imi luase vantul palaria si… e tabla de deasupra care se da deoparte…
– Nu stiu… nu asteptam pe nimeni… e dezordine in dormitor si…
– Va rog, salvati ma, altfel…
Femeia ofteaza. Ridica apoi lantul si deschide usa. Simion se strecoara inauntru, aplecandu se ca sa nu loveasca cu pusca pe care o poarta in spate rama usii. Femeia inchide usa in urma lui. Simion o priveste curios. Are doar un sort alb, de macelar, dintr un plastic gros, direct pe piele. O fusta plisata, neagra, ii acopera picioarele, iesind pe sub sort.
– Eram la bucatarie, il lamureste ea, apoi ii arata pe unde s o ia.
– Sa ma descalt, zice Simion si se apleaca sa si desfaca sireturile.
– Nu, va rog, nu trebuie, zice ea intinzand mana sa l opreasca.
– Se poate? Ploua afara! Dupa ce ca va deranjez…
Femeia ofteaza. Frigiderul mare din hol incepe sa tremure, cu un barait. Din pricina apei care i a inmuiat sireturile, Simion se descurca greu. Pusca i s a aplecat pe spate, cu teava plecata. Femeia sta in picioare, privindul.
– Am avut noroc azi, am impuscat o prepelita cu ultimul cartus, zice el mutand capatul pustii, sa nu mai fie catre ea. Daca nu mi as fi pierdut cheile…
–Vanatorul se ridica acum in picioare, cu bocancii in mana.
– N ati fost niciodata la vanatoare, nu? zice el.
Ea da din cap ca nu, n a fost. Merg amandoi prin holurile intunecate, ea inainte si el in urma, privind la spatele ei gol traversat doar de cordeaua subtire de plastic cusut care ii inconjoara gatul ºi tine halatul. Ea deschide usa de la dormitor si, inainte sa intre, ii spune:
– E dezordine, nu asteptam…
– Nici nu ma uit, zice el dand din mina. Eu stau singur, stiu bine cum e! Chiar, domnul ce mai face?
– Domnul?, repeta ea. A plecat.
– A plecat?
Vanatorul e nedumerit. Unde sa plece? Femeia deschide cu greu usa de la balcon, intepenita, pesemne, de la atata ploaie. Patul mare e desfacut. Pe un fotoliu zac, aruncate, tot felul de haine.
– A plecat pe mare, il lamureste ea iesind pe balcon.
– Pe mare?, repeta el, parca nevenindu i sa creada. Ce departe e marea!
Apucand tabla mare care desparte balcoanele, Simion o rasuceste sa si faca loc.
– Va multumesc, spune el. M ati salvat.
– Sa nu va uitati bocancii, ii atrage ea atentia.
Simion duce mana la frunte. Ce uituc e, era sa si uite bocancii! Aplecandu se sa i ia, rucsacul ii aluneca de pe umar, cazand pe cimentul balconului.
– ªtiti ce? V o dau dumneavoastra, pasarea… macar atit…
– Nu trebuie, zice ea.
– Nu va fie frica, e moarta, spune el ridicand catre ea pasarea moale.
– Multumesc, zice ea apucand o. Intra, impingand usa in urma sa.
Vanatorul arunca o privire in josul blocului, de a lungul celor sase etaje. S au aprins becurile stalpilor desi nu e inca noapte.

Pe tablia lata a balconului picaturile de ploaie cad rar, stropind. Apuca tabla care desparte balcoanele si priveste o clipa prin geamul dormitorului sa se asigure ca ea a plecat; o da apoi cu totul deoparte. Se ridica pasind pe un scaun si, dupa ce isi cauta o clipa echilibrul, sare pe partea cealalta.
Isi asaza bocancii langa perete, si impinge usa de la balconul sau incet, cu o mana, apoi mai puternic, cu umarul. Simion ofteaza. Ia de langa perete pusca si impinge cu ea usa, langa zavor. Se apleaca si ridica un ciob de sticla, alungit. Il vara intre usa si toc si trage cu amandoua mainile, strangand din dinti. Sticla se sparge si cioburile se imprastie pe jos. Simion isi duce un deget la gura: s a taiat. Un fir subtire de sange i se prelinge pe aratator. Impinge cu mana tabla dintre balcoane si, aplecandu se, deschide cu pusca usa de la celalalt balcon.
– Doamna Ionescu!, striga el.
Nu i raspunde nimeni. Prin usa data de-o parte patul se vede ravasit.
Simion inainteaza precaut prin intunericul dormitorului, cu mainile inainte.
– Doamna Ionescu, spune el incet.
E liniste, doar de undeva, de departe, se aud printr o usa inchisa bufniturile ce se intretaie cu tenorul cel grav. Simion merge atent pe holurile intunecate calauzit de zgomotele de care se apropie.
Usa bucatariei e inchisa. Frigiderul incepe iarasi sa tremure, huruind. Un viezure impaiat il priveste de pe frigider cu ochii lui de chihlimbar.
Simion deschide usa bucatariei, impingand o, incet, inauntru. Pe masa bucatariei si pe jos, in doua cazane inalte, bucati de carne stau asezate unele peste altele.
– Doamna Ionescu…
Femeia se intoarce brusc, ducand mana la inima. In mana are un cutit mare, cu lama groasa plina de sange. Alaturi de ea, pe masa, e un ciocan greu. Din pricina efortului pesemne, parul i s a desprins din elastic si ii cade pe spate, neglijent. Sudoarea ii acopera fruntea.
– Ah, ce m ati speriat! Ce cautati aici?
Vine catre el, respirand anevoie.
– N am vrut, ma iertati. Usa la balconul meu e inchisa, imi trebuie ceva s o fortez.
– Nu v am auzit deloc, spune ea privindu i picioarele. Ca sa nu murdareasca, pesemne, el e tot in ciorapi. Femeia sterge lama
cutitului de o carpa care i iese din buzunar si i l intinde. Simion il apuca de maner, cu doua degete.
– Ce cutit mare! Ce animal a fost?
Priveste peste umarul ei, la mormanele de carne care atarna grele, revarsandu se peste marginile cazanelor. Jos, mica, langa radioul din care tenorul isi revarsa vocea, sta pasarea impuscata.
– Un porc.
– Asa mare?
Femeia da din cap ca da. Ce porc mare, pare el sa zica, privind admirativ. Din oalele mari puse pe foc se ridica aburi grosi.
Simion se intoarce si merge iarasi pe holurile intunecate catre balcon. In urma lui, femeia il urmeaza tacuta. Si dormitorul s a intunecat, doar candela din coltul incaperii lumineaza slab peretii.
– Nu va mai deranjez!
Simion sare iarasi la el sub ochii femeii care a ramas sa l priveasca. Intra apoi si ea, zavorand usa in urma ei.
In picioare, cu urechea lipita de perete, Simion sta in sufrageria mare sa asculte ce se aude dincolo. In mijlocul incaperii pusca zace aruncata pe rucsac. Prin usa deschisa a balconului se vad cazute pe ciment aschii de lemn. In dreptul zavorului, conturandu se negru pe cerul inserat, se zareste ramas infipt in usa cutitul.
Simion intra in bucatarie si scoate din sertar o palnie mica, de metal. Deschide grabit usile debaralei si asculta, sprijinind palnia pe perete. Loviturile parca s au oprit acum, inlocuite acum de un harait, pesemne de la un ferestrau.
In bucatarie, Simion se asaza pe un scaun. In fata lui flacara de la aragaz tremura din pricina curentului. Afara, pe geam, se vede ploaia care s a intetit. Un fulger lumineaza acum, frant, cerul. O picatura se prelinge pe degetul lui, intinzandu se, rosu, pe panza alba ce acopera masa.
Tunetul se aude tare, tremurand geamurile. Usa balconului se tranteste de perete, cu o bufnitura. Simion se ridica si intra in sufragerie, catre balcon.
Acolo, in picioare, udata de ploaia salbatica, cu cutitul in mana, sta cu sortul patat de sange Femeia, zambind. “

Advertisements