Povestea lui Daniel Pearl, jurnalistul american rapit si decapitat in Pakistan, de simpatizanti ai Al-Qaida, m-a acaparat poate prea tare duminica asta. De fapt, ceea ce a ajuns in interior a fost ceea ce nu se rostea, ceea ce nu se exprima, ce era innabusit. Filmul “A Mighty Heart” nu a trasat soarta lui Danny, ci trairile sotiei lui, Mariane. Drama e construita pe masura ce se aduna indiciile in jurul posibililor rapitori si nu o acapareaza pe Mariane decat in momentul in care i se transmite oficial decapitarea sotului sau, si chiar atunci….strigatele de durere sunt innabusite pentru totdeauna la cateva minute dupa. Nu a incetat niciodata sa spuna “te iubesc”, chiar si dupa moartea lui, iar imaginea barbatului iubit urcandu-se in taxi si privind-o pentru ultima oara o ajuta in fiecare moment sa mearga mai departe. Fotografiat de teroristi, Danny zambeste intr-una din ipostaze si declara in final ca este evreu cu o tarie care i se transmite cumva sotiei sale. Desi “construit” sub forma de thriller informational, nu am ezitat in nici o clipa sa il consider si drama, desi Mariane insasi declara ca teroristii nu au castigat, pentru ca scopul lor e cel de a teroriza oamenii, iar ea nu va fi niciodata speriata de ei. Ea scria in cartea sa: “Speranta mea este sa pot sa-i spun fiului nostru ca tatal sau a fost cel care a pornit lupta impotriva terorismului, incurajand o cerere fara precedent din partea oamenilor din toate tarile, pentru valorile pe care noi toti le impartasim: dragoste, compasiune, prietenie si spirit civic”. Dramele personale detin intelepciunea de calauzire catre acceptarea trecutului, oricat de cinic ar suna.

 

Advertisements