Cu gust de capsune pe buze, clipeste ca un copil gingas si surade chipului fermecat de stralucirea din privirea ei. Daca s-ar fi putut citi in ochii lui, ar fi citit cuvintele din “La vie en rose”. O dureau ochii, o dureau buzele, o dureau picioarele dupa atatea tango-uri in acea sala maiestuasa de bal. A incercat sa traiasca chiar si o clipa fara sa vada, dar s-a impiedicat de propriile-i batai de inima. Fara forme iti pierzi echilibrul, fara lumina iti pierzi directia. Nu-i asa? Atinse in fuga lacrimile copacilor, cerate in mii de suspine pierdute doar in ecouri fara nume. Atinse mainile celor ce ii sustineau pasii nesiguri. Atinse moartea clipelor ce ramaneau in urma ei asemenea firimiturilor de turta dulce. Atinse crisalida din care se va naste un nou fluture mov…candva. Apoi a fredonat un cantec si s-a pierdut pe strazile pustii. Ce vede si ce are inainte nu mai coincide. Ce simte si ce ar vrea sa simta, nu mai e acelasi lucru. Un joc stupid al cantecelor pustii dintr-un mic Paris pictat de pensula toamnei. Un joc al carui raspuns o prinde in capcana firelor de soare. Musca dintr-o capsuna. Cauta din nou aromele vechi.

Advertisements