Este ingrozitor de liniste si miroase a toamna. Miroase a nuante aramii presarate cu auriul zorilor aburinde, cand ma cuprinde Dan cu bratul stang si mergem in graba trei statii de autobuz pana la metrou. Cand atingerile noastre lenese se reflecta in castanele adunate pe strazi si se pierd apoi odata cu ceata ce se ridica la cer. Am simtit aerul tomnatic intr-un mod destul de dramatic ieri, cand pierduti pe bulevardul Carol, ne-am indreptat spre festivalul Venetian din piata George Enescu si apoi am cutreierat toate strazile Bucurestiului in cautarea unei savarine. Poate ca am ras, poate ca am si plans, m-am sufocat cu mine insami si am lasat libere emotiile cu aripi frante si tremurande.  Poate ca am fost un pic dezamagita de mine cand, culcata pe patul de raze abia vizibile prin fereastra  mica, nu am stiut sa valorific ceea ce am acumulat prin lupta atata vreme. Sunt obosita de la fuga asta de cateva zile…fuga de propria noastra casa. Sunt obosita de cautare si mi-e dor de usurinta cu care simteam infuzia toamnei anii trecuti. Ma pierd pe rand de mine si de incandescenta clipelor cerate cu saruturi amare. Ma regasesc in materialitatea petalelor ofilite de crizanteme si in incetineala cu care respir zilele de toamna. Si mi-e atat de pofta de o cafea amara.

Advertisements