M-a dezamagit modul ei de a reactiona…prin non-actiune. Mai rau, m-a dezamagit faptul ca uita ce a fost de fapt si ma face sa ma simt vinovata. Cand de fapt, ambele suntem vinovate; ea pentru reactia nejustificata si cuvintele usturatoare aruncate si eu pentru ca m-am speriat si m-am dat inapoi. Am senzatia ca sunt patetica incercand sa ne aducem aproape, stiind acum ca ce a fost intre noi a murit. Ea e acum acea femeie cu un dezvoltat simt al autoapararii, scotand acele de arici inainte de orice. Eu sunt acum in stare de agregare, construind temeliile unei relatii, unei cariere, unei alte vieti. Nu voi inceta niciodata sa ii multumesc ca mi-a fost alaturi, desi poate ca ma judeca in acest moment ca am uitat de asta cand am impus tacerea. Poate ca ceea ce trece de nivelul principiilor mele e sub perceptia mea acutizata si ma sperii ca un iepure. Poate ca ar fi trebuit sa pictez relatia mea de dragoste, cea sexuala cu Dan, doar pentru ca suntem prietenele cele mai bune. De ce nu, cand femeile fac asta? Sau poate ca asa a fost sa fie…Nu stiu. Nu mai stiu nimic. Tot ce stiu e ca nu mai vreau sa trec nici eu prin asta si mai ales ca nu voi mai avea niciodata incredere intr-o alta femeie. Din feminista convinsa din facultate si liceu, am devenit omul de critica cel mai aspru al acestei fapturi slabe: femeia

Advertisements