M-au trezit tunetele furtunii de la ora 5 dimineata, am fost ingrijorata si speriata. Le-am dat mesaj. I-am asteptat pe malurile superioare ale raului si i-am imbratisat, topindu-ma in siluetele lor protectoare de care imi era atat de dor. Au venit….au plecat….ne-am plimbat pe ploaie si le-am facut cu mana pe raze de soare ca niste mici briliante. I-am facut sa zambeasca si i-am plimbat prin micul Paris. Am plans. Le simt lipsa pregnant. Ne-am intors de mana acasa si i-am sunat amandoi, ca doi pui de porumbei, ghemuiti in mijlocul patului. Am gustat un Raffaelo si o picatura de Merlot burgund vechi, incercand sa nu mai simt gustul sarat al lacrimilor reci si avide de catifea si perle. Intr-o ora plec la petrecerea firmei in Bamboo…trebuie cumva sa imi croiesc un glossy look, ca o masca. Imi inspir pasii intocmai ca miscarile lebedelor din Cismigiu. Imi inspir miscarile, nelasand sa mai iasa la suprafata decat umezeala emotiilor care dau pe-afara cu spume si cu zgomot surd. Am viata pe care mi-am creionat-o adesea in vis, desi departe de ei, insa aproape de iubirea vietii mele, taind de pe carnetel obiectivele pe care incerc sa le ating si plasmuind acei pasi care sa ma duca mai aproape de acel “ceva” care sa ma implineasca complet. Nu ma simt inca femeia de afaceri independenta, asa cum imi graieste silueta in care ma reincarnez la munca. Un pui de lebadutza, inca alba, inca cu mult puf pe aripi, inca indreptandu-se sub aripi protectoare, inca plangand atunci cand uita sa pluteasca. Imi privesc chipul in oglinda ovala si incerc sa desenez un zambet. O sambata care s-a scurs prea repede pentru ca am trait-o ca o inspiratie, ca o bataie de inima, ca un puls puternic. O sambata pustie si trista acum, cu note de jazz si aroma de Nina Ricci, Love in Paris. Ah, suntem niste papusi ale propriei noastre plamade de lut rosu.

Advertisements