Azi e prea tarziu ca sa rup regretul in doua ca pe o paine fierbinte. M-am aruncat impreuna cu frunzele umede intr-un carcel al inimii. Ma tine strans intr-o menghina cu ace de arici. Zambesc chipului din oglinda ca si cand as zambi in gol, zambesc cu buzele stranse. Ma sufoc la acest birou pe care am incercat sa-l colorez cu niste creioane ce si-au tocit acum varful moale si s-au faramitat printre clipele dulci-amare. Ma sufoc in acest zahar ars si sufocarea imi devine vitala doar atunci cand o asez pe un raft al frigiderului ca sa nu se topeasca frugal. Ma sufoc apoteotic intr-o mutenie asurzitoare si faramicioasa. Transform clipele in spiridusi cu aripi mici si transparente. Si uit sa pun clei pe zambetul pierdut in metroul din Victoriei, odata cu pasii catre linia Pipera indepartandu-se de pasii lui D. catre linia Universitate. Uit motivele pentru care am fost in al noualea cer, prabusindu-ma cu aviditate pofticioasa in umezeala verbului “as vrea”, cauzate de grindina verbului “nu vreau”. Nu vreau un lucru si prinderea cu ace cu gamalie de acest lucru imi sangereaza venele carora le e sete de note de pian. E simplu sa pui cuvintele in solfegiu si sa creezi ca judecatile de valoare sunt de ajuns. E simplu sa fii pe dinafara si sa privesti totul cu o usurinta de balet mort. De fapt eu imi amestec singura in zaharul ars, cu degetele si nu cu lingura din lemn. Amestec fara sa ii simt aroma, cu mainile-mi rosii, degetele fripte si incapabila sa ma misc, sa gust, sa simt. Imi aduce culoarea galbena pe buzele uscate, caramelizand-o in interior. Ma umple de prea mult miez auriu, ma umple de esente vanilate si apoi ma uita in cuptor. Uitata mi-s departe de mine si de notele de pian pe care nu le mai aud. Cred ca daca le-as auzi acum, nu le-as recunoaste. Nu as recunoaste nimic din cantecele pe care valsam candva. As recunoaste numai zaharul ars al clipei de acum.

Advertisements