5846e98044d15d7c1.jpg

Atatea drumuri, palpabile sau doar fantasmagorice isi incruciseaza atingerile sterile si sufla baloane de sapun catre un cer ireal…Ma sperie plecarile, imi fac inima sa bata mai tare, ma dezgolesc de mine insami, asa cum imi place sa ma protejez prin aura de siguranta a fiecarei zile, ca o incantatie magica. Astazi am pierdut un drum la rasaritul soarelui dar am regasit o alta cale de a ajunge acasa…acasa la mine. Am facut asta fara D., nu dintr-un motiv perfid de a-mi repicta virginitatea emotiilor incuiate in sute de scoici precum perlele, ci dintr-o pura intamplare. Am infruntat linistea asurzitoare oarecum singura si bosumflata, dar totusi simtindu-ma atat de plina de bucurie copilareasca. Cateva ore mai tarziu mi-am imbratisat parintii, mi-am revazut bunicii, m-am integrat in miniatura unui spatiu la care ma gandesc acum ca la un templu, fara fanatisme ci numai cu nostalgie si iubire pura, sincera si nevinovata. Am ramas singura in seara asta intr-o liniste la care m-am obisnuit doar sa visez in Bucuresti…departe de D. intr-un mod bizar de neplacut, confruntandu-ma din nou cu fantomele mele, in diferite momente ale trecutului, precum papusile rusesti. Aseara imbratisam un ursulet in Mall si ma bucuram de noul meu laptop acasa la “noi”, acum stau in brate cu ursuletul pe care mi l-a daruit D. anul trecut cand eram in spital, ghemuita ca un copil, chemand aceleasi dorinte, plangand din aceleasi motive, poate acum pictate cu alt penel. Nu le pot avea pe toate, nu-i asa? Pot avea slujba de vis si pot atinge in toate felurile tarile Europei…pot sa am starea de satisfactie ca am un orizont atat de provocator si excitant. Ma pot considera o femeie implinita langa un barbat minunat si pot scrie pe cer starea de bucurie efervescenta si puternica in fiecare moment in care zburdam pe varful norisorilor si impartasim flash-uri pe care nu credeam a le surprinde pe film. Ma pot considera un copil fericit in sanul familiei, ori de cate ori revin aici…in Galati…revin de pe meleaguri dupa care plangeam cu lacrimi de cerneala neagra, atunci cand ma incuiam in camera mea si deschideam o carte ce avea coperti aurite. E ingrozitor de liniste si ma simt singura pentru prima oara dupa aproape un an, cand imi dadeam sufletul pentru a intoarce timpul si a face cumva sa impiedic accidentul. E criminal de statator aerul sulfuric ce imi mananca plamanii si imi instiga lacrimile a mi se desprinde de sub pleoape. “Doar in seara asta” imi spun. Ai mei au plecat la munca, D. e in cuibul nostru din Bucuresti si mie imi e teama sa raman cu mine insami, desi nu mi-a fost niciodata teama de labirinturile inimii si mintii mele. Sunt agitata precum acele clipe electrizante dinaintea ploii. Stiu ca voi izbucni maine in trenul de la 17.45, ca voi retrai ruptura iar si iar, lasand semne adanci si vinete in sufletul meu. Stiu ca ma voi arunca in bratele iubitului meu care ma va astepta pe peron si voi zambi, ma voi simti din nou protejata. Am nevoie de putere si ma tem ca am putere pentru aproape toate incercarile inafara de asta….

Advertisements