In talpi furnicaturile imi musca pielea si ma imping sa pot fugi, desi eu stiu ca mi-am blocat oasele cu funii invizibile aruncate pe o ploaie de vara. Dar e frumos sa rupi panza aripilor de fluture incercand sa topesti ceara in drum spre soare. E frumos sa incerci macar sa zbori in acea directie. In directia stiuta numai de ritmul inimii drogata cu vise si vopsea rosie. Imi lipseau pensulele cand am descoperit ca degetele-mi tremurande la apus sunt de o precizie deliranta. Imi lipsea curajul de a alege cararuia cea mai indepartata, dar m-am lasat purtata de iele si iata-ma, un licurici verde…la fel de verde precum smaraldul si la fel de stralucitor precum steluta colorata de mine la cinci ani. Un haiku imi poate defini acum pasii, ca un tango atat de comun sangelui negru ce curge in venele de poertelan. Pe loc si totusi fugind printre zecile de soapte din caramel.

         De ce acum?

         Daca numeri pe degete orele, o vei gasi doar pe acea perlata cu absint, care ti-a adus starea de beatitudine clara si care ti-a creat dependenta.

         Si setea?

         Setea e creata de tine..

         Si in lipsa ei pot muri, sau sunt condamnat la aviditatea buzelor reci?

         In lipsa nevoilor decojesti degetele si ajungi la oasele ce sustin venele.

         Iar sangele va continua sa curga?

         Sangele nu va inceta niciodata sa iti curga…Nu-i asa?

Lasand la o parte framantarea, regretele, visele frenetice care ne pustiesc trupul, ramanem cu vopseaua trupului care-si pierde incipientul dar nu si consistenta. Inca mai putem vopsi un curcubeu sau, daca vrem, putem arunca cu umbre si eventual si picaturi de vin burgund, sec si rece, ca dimineata de august. Inca ramane o parte vie din noi ca sa schimbe lumea….

Advertisements