Nu imi pasa ca nu mai am aer si ca ma pierd oricand pe drumuri pe care pasii mei abia invata sa le iubeasca cu pielea fierbinte si cu flori de mac intre degetele mici.De doua saptamani de cand ma modelez asemenea unei plastiline moi Bucurestiului, incerc sa evit sa pun margele din sticla in balanta si apoi sa le aranjez pe salba pretioasa a inimii mele.Incerc sa evit sa analizez si sa trag o linie cu un creion tocit…o linie care oricum se va sterge in cele din urma.De la etajul opt nu am putut privi in jur, asa ca m-am autoexilat in matase si catifea si am opturat orice sursa de lumina. Nu, eu doar respir perlele si prind de mana clipele, savurandu-le gusturile compatibile simturilor mele salbatice. Nu am crezut ca voi iubi cu atata pasiune piesele aranjate pe tabla vietii mele, ca voi iubi libertatea cu aripi cerate ce imi acopera trupul si inima agitata. De obicei am tendinta sa resping schimbarile bruste, insa acum mi-am amestecat culorile pe panza noua si fac parte dintr-un univers la care am visat de ceva timp.Imi place sa ma trezesc in fiecare dimineata cu D. langa mine, inconjurandu-mi mijlocul protector, imi place drumul nostru catre serviciu, rasetele noastre matinale, dragostea ce tine loc de cafea.Simt cristalele atingerii lui toata noaptea si ma transform usor-usor intr-o sirena spre dimineata. Ne-a fost greu sa ajungem aici, am parcurs un drum lung si sufocant cateodata, dar care a fost necesar pentru ca noi sa luam decizia de a ne petrece fiecare clipa alaturi. Ii spun adesea ca este ingerul meu pazitor…alaturi de mine in momentele cele mai dramatice ale vietii, alaturi de mine oricand, cu o atingere usoara care imi indeparteaza orice durere.Nu imi pasa ca nu mai am aer, eu traiesc cu pulsatiile inimii….si iubesc al naibii de mult…

Advertisements