94a0593d383c90ab1.jpg

L-am cunoscut pe F. intr-un moment de ample cautari interioare, cand inca mai credeam in povestile picturilor pe panza si in cuvintele cantate in cafenelele franceze. Ii traduceam la conferinte si ii aratam tara prin ochii mei, iar el imi spunea adesea ca o vede mai profound asa, uitand de privirea lui albastra si pierzandu-se in modul meu de a respira un aer care ne era comun si totusi diferit. Eu il gustam, iar el ii ignora aroma.

Astazi am primit o scrisoare.

F. a murit.

L-am ucis mai intai din amintirea mea si apoi i-am eradicat culorile aruncand ploaia asupra sevaletului care inca sta parasit in podul casei mele de atunci.

Acum am aflat ca a murit si fizic, dupa zbaterile lui convulsive de a invata sa-si foloseasca simturile pentru a putea trai.

I se oprea adesea respiratia cand il lua ceva prin surprindere si uita ca are nevoie de incordarea muschilor si de aviditatea plamanilor pentru a supravietui.

Tin minte ca l-am luat intr-o seara de mana si l-am dus in cafeneaua mea ascunsa din librarie. I-am pus in fata un album de Dali si l-am fortat sa asculte Ravel cu o malitiozitate ascunsa. A atins foile lucioase si m-a privit neincrezator, apoi s-a scufundat  in reveria sangerie si cruda  care avea sa-i nimiceasca subtil puterea de a mai picta.

A urmat conservatorul incercand sa se ascunda in orificiile mastoidiene si « stramte » ale ateneului, incercand sa-si sinucida emotiile disolubile de fiecare data cand isi aluneca degetele pe clapele unui pian.

M-a invatat sa vad arta altfel….cumva in felul in care vedea literatura Aglayei Veterany, o inspiratie intru moarte si o expiratie a vietii. Citind-o pentru prima oara pe Aglaya, la fantana arteziana de langa Universitate, cuibarita printre porumbei si zgomotul apei reci, am avut o reactie fizica de respingere si o reactie emotionala de acceptare. Asa cum F. percepea pasii atat de aproape de apa Dunarii sau cum inghitea lacrimile celorlalti, urand lacrimile sale.

F. s-a intors in Paris si auzisem anul trecut de un concert pe care l-a dat la Salle Janacek, incepandu-si moartea pe limba lui Mozart. L-am felicitat, crezand ca fac bine trimitandu-i o schita a ultimei sale incercari de a mai picta, cand inca mai vedea lumea in culori si inca mai simtea mirosul apei si a florilor.

F. iubea mai mult tranzitia vietii catre o moarte lenta si clocotitoare, care sa ii calcineze sufletul si in felul acesta sa nu simta durerea.

Ma sufoc si vreau.

Ma contorsionez si imping cu degetele incoltzite.

Imi aduc inima mai aproape pe aripi, sperand ca ele o vor recunoaste.

Ele nu recunosc viata, am uitat.

Am uitat sa il intreb pe F. cum isi convingea aripile sa ii asculte circumvolutiunile mintii incolacite intre inima si suflet.

Am uitat sa mai respir cand am pasit mai aproape de iubire.

Am uitat sa ii scriu si sa ii spun ca am descoperit singura cale de a putea simti pictura in ulei care ii electriza viata, singura cale de a respira intr-un mod firesc, singurul motiv pentru care avea dreptul sa atinga clapele fara sa se sinucida repetat si compromitator pentru oasele lui fragile.

Am uitat sa ii spun cat de fericita ma face pe mine iubirea.

Advertisements