1a801.jpg

Imi vorbea Rudy de sentimentul de saudade pe care il impart cateodata blogurile noastre. Prima mea reactie mi-a oprit respiratia cateva clipe. Mi-a oprit inima din bataile ei nebunesti si entuziaste (doar nu iau in fiecare zi 10 la licenta), mi-a oprit aripile din falfaitul lor liber de constrangerile carora le-am pus capat si carora le-am cules poelnul greu si negru. Mi-am zis “nu, eu am invatat sa zbor de curand, m-au durut aripile care mi-au iesit prin pielea alba ca fildeshul neatins de soare, am invatat sa ating cerul, sa il pictez si in alte culori..nu eu”….Dar faptul ca imi curg lacrimi pe clapele pianului ori de cate ori emotiile mele nu se regasesc in golul de aer, in care ma arunc intocmai unui nebun care simte prea mult, ma trage ca o gheara in vartej. Sunt ca o strigare intr-un pustiu..caut acea oaza in care sa imi innec simturile si apoi sa o sorb cu aviditatea unui alchimist care vrea sa stranga stele si sa imparta credinte. Imi place sa ma pierd intr-un sentiment pana in acel punct in care sa ma confund cu el si sa ma modelez pe conturul pictat de lacrimi si iubire, amestecate si pure. Am cautat atat vreme iubirea….Obisnuiam sa ma pierd aproape de Dunare si sa imi numar pasii pe nisip. Obisnuiam sa cred ca visele mele, proiectate pe oglinda valurilor in care se intrezareau sirene, se vor materializa candva, atunci cand cantecul meu va fi auzit. Cred ca nu am pierdut niciodata senzatia de saudade…zilele ce au trecut au fost un doliu de vise pentru mine. Mi-am “implamantat” atat de adanc in suflet strigatele interioare ale autoarei pe care am studiat-o pentru licenta incat am avut momente in care am simtit ce simtea ea, am trait durerea pe care a trait-o ea, “living with her fear of extinction”…Am simtit-o ca o fantoma care vorbeste prin mine. Cred ca fiecare eveniment pe care il traiesc este atat de interiorizat de obicei in mine incat uneori dau pe afara ca o sampanie veche…Da…voi fi o vesnic visatoare, voi cauta vesnic absolutul si voi crede ca iubirea mea are proportii gigante, voi striga mereu dupa regasire, voi plange amintirile, voi canta cu o tristete absoluta polenul mov de pe aripile-mi albe….Dati-mi un pian si ma voi transforma in clapele lui…..Dati-mi cuvinte si voi putea aduce un basm in realitate, o iubire in flesh and blood, o fantoma in fata ochilor sarati de atatea lacrimi…Dati-mi viata si voi putea sa creez un tablou in care sa inghit culorile…moartea si voi putea sa ii dau alta valoare…

Scena din Pacientul Englez spune multe, canta multe, ma face sa visez si sa plang ca un copil…sa simt acest saudade in mod natural, ca si cand face parte din trupul, mintea, sufletul, inima si visele mele….

Advertisements