a54d1.jpg

Dear Leonard…

…to look life in the face, always to look life in the face, and to know it for what it is, to love it for what it is, and then to put it away….

Luni e o zi importanta pentru mine. Nu pentru examenul in sine, ci pentru acel “capat” de drum, pe parcursul caruia am incercat sa modelez nebunia mea in nebunia scriitoarei care mi-a marcat existenta de cititor, Virginia Woolf. Ma intreb de ce am vrut sa ii pun in lumina fiecare aspect al existentei, sa ii profanez fantasmele, sa ii descopar cosmarurile, sa ii inteleg ultimul act al unei vieti in care iubirea i-a fost salvator din ghearele mortii de nenumarate ori….sinuciderea.Faptul ca am spart oglinda imi da senzatia ca ma aflu in camera cu degetele acoperindu-mi ochii, incercand sa nu plang si sa nu o judec. Pentru mine, subiectul lucrarii de diploma a devenit ceva personal pe parcurs, a devenit o pasiune, desi am fost adesea covarsita de nimicniciile birocratiei.

Vreau sa las o amprenta…si am ales adaptarea romanului Virginiei cel mai important (in care o picteaza pe mama ei moarta atat de bine) in contextul contemporan oglindit de romanul lui Michael Cunningham, “Orele” si apoi o pictura remodelata in filmul lui Daldry cu acelasi nume.

Am ales trei scene care m-au facut sa ma “prabusesc” si sa plang, sa o inteleg si sa am teribila senzatie de a ma incarna in acele momente si a face/spune ceva.

Prima scena, cu care incepe si filmul, e scena sinuciderii Virginiei Woolf..iar camera o urmareste in paralel cu scrierea si citirea scrisorii ei de adio catre Leonard:

….aceasta sinucidere e paralela cumva cu cea a lui Richard…in film dublul Virginiei (iar Streep fiind dublul mamei virginiei in relatia dintre ei, pedepsind-o in acest fel pentru ca a “parasit-o” in copilarie, murind..lucru ce i-a cauzat prima cadere psihica), care rosteste aceleasi cuvinte in final “I don’t think two people could have been happier than we have been”

In final vreau sa subliniez lectiile de viata, care raman acum in urma gustului sarat de lacrimi: lupta de a ne accepta pe noi insine, teama ca nu am reusit, zbaterea de a trai in prezent si de a fi multumiti cu ce avem. O lectie de viata pe care o realizam mult prea tarziu sau poate niciodata. De aceea am invatat sa imi incetinesc pasul si sa ma bucur de drum. La sfarsit, asta conteaza….

Advertisements