Odata cu ziua mea de nastere si cu schimbarile radicale petrecute in viata mea din ultima vreme, am schimbat si “resedinta” acestui blog aici.

Atunci cand iti iei adio de la cineva, vrei sa o faci pastrand fata ta pozitiva cand vine vorba de tras linia si scris concluziile. E involuntar.

Atunci cand iti iei adio de la cineva la care tii, vrei sa o faci pastrand acel fir rosu care te-a legat pe tine de acea persoana. Cumva, vrei sa pastrezi particele din acea persoana inca vii in viata ta. Resuscitand cadrele alb-negru. 

Atunci cand iti iei adio de la o etapa a vietii tale, nu stii exact ce anume vrei sa pastrezi si ce vrei sa lasi deoparte. Si nici cand vei fi cu adevarat gata sa tai “cordonul ombilical”. Te poti forta sa mergi mai departe.

Negarea te ajuta sa iti anesteziezi simtirea, dar nu te poate feri de avalansa gandurilor.

Stii, toamna este o marturie vie ca trebuie sa ne luam adio de la vara. Ne supune unei morti atat de prezente in plansetele de culoare si caldura. Nimeni nu spune ca trebuie sa o acceptam. Dar cu totii stim exact procesul prin care va trebui sa trecem pana a mai simti vara pe chip si in inima. Cateodata apelam la scurtaturi si recurgem la escapade romantioase in afara tarii, sorbind din voluptatea unor clipe readuse la viata. Si cateodata ne razvratim. Ca si cand, paradoxal, ne-am vraji cu iluzii epicuriene.

Insa atunci cand nu vrei sa iti iei adio, iti poti lua ramas-bun.

Astazi la Victoriei…dupa doi ani…s-a intamplat.

Si acest clic m-a facut sa realizez ca in momentul in care proiectezi ceva in viitor, cu siguranta de sine si seninatate, chiar devine realitate. Fara nici o complicatie. Stapani pe propria noastra viata.

E ciudat sa mi se intample toate astea si sa nu le impartasesc cu unii oameni, care atunci stiau de visele mele. Oameni care au plecat din viata mea, ca o dimineata de vara.

E ciudat sa nu simt nevoia de a sari in sus de bucurie. Desi ar trebui sa fac asta, avand in vedere ca viata mi se va schimba cu 360 de grade de acum doi ani. Si ca visele mele au luat azi o forma. Dar nu ma mai simt in stare sa ma comport ca un copil cu oricine. Mai ales nu cu mine insami.

E ciudat sa imi fie dor si sa imi iau in acelasi timp la revedere de la o perioada. O perioada care m-a ajutat mult sa…”cresc”.

Dar iata ca s-a intamplat. Si mai am si acum fotografia aceea facuta de D., intr-o dupa-amiaza de octombrie cald, la Victoriei. 🙂

photo

photo Jean Lariviere

In ultima vreme, se promoveaza cuvinte. Falsitatea imaginilor de alta data s-a transformat intr-o alta falsitate, usor imperceptibila.

Teancurile de reviste din anii ’60 vorbeau despre transformare si libertate interioara. Sau…..?

photos

Cred ca azi suntem mai fricosi decat atunci cand eram copii. O cazatura nu ne mai cauzeaza doar o julitura la genunchi. Multora ne e teama ca acea julitura se cicatrizeaza in interior. Marea majoritate insa, nu depaseste momentul. Ramanem prinsi in clipe. Clipele sunt lipite in albume. Iar albumele sunt uitate in sertare. Temerile pe atunci doar umbre imaginare vindecate prin noptile cu lumina aprinsa – nu mai au forma, nu mai au nume si nu mai apar doar noaptea. Ziua nu te ajuta sa aprinzi lumina ca sa poti dormi. Iar daca nu stii exact de ce anume trebuie sa fugi, cum recunosti momentul in care trebuie sa te feresti? De fapt…acum ne place sa definim totul. Emotiile, starile prin care trecem, temerile, chiar si iubirea. Ne place sa punem clipele in pionezele cuvintelor si sa le agatam. Dar uitam elementarul. Acel firesc pe care il stiam atunci cand eram copii si ne era mai usor sa trecem de la un pas la altul, invatand cate o lectie la timpul ei.