Ma intrebam de ce ne suparam noi pe ceilalti si decidem sa tragem linia la sfarsitul foii, luand hotararea finala ca a fi liber inseamna a fi detasat si puternic intru tine insuti.

In momentul in care nu-ti ceri libertatea, dar o primesti oarecum fortat (si independent de planurile tzesute cu grija), nu-ti ramane decat demnitatea si dorinta de a te detasa si de a te razboi cu un concept perceput ca negativ. Dar nu inteleg de unde vine dorinta de respingere.

Privesc in jur. Si nu mai vad dragoste. Nu mai vad oameni tinandu-se de mana. Vad numai regrete. Vad numai decizii ce par de neclintit in viata unor oameni care erau liberi candva. Acum, par a-si fi pierdut libertatea in sine si sunt captivi in propriile lor fire transparente.

Am inceput sa citesc “Un dulce miros de moarte” (Arriaga) si inca din primele pagini am inteles ca o legatura este mai presus de poleiala cu valente personale si emotionale in care invelim iubirea. Si nu recunoastem iubirea in nemiscare si absenta, avizi mereu, infometati de materialitate si promisiuni care sa ne asigure ca nu vom cadea. Lasam. Lasam in urma tocmai esenta unei legaturi si tanjim la elementul carnal (a nu se intelege din punct de vedere sexual) al unei existente deja fragile, incoerente si mai presus de toate…nesigure. Raman in urma multe intrebari, un gust sec, lipsa aerului si lipsa unui drum. Ne decidem ca a fi singuri inseamna a fi puternici, invincibili si independenti. Ne mintim pe noi insine zilnic privind in oglinda un chip care nu mai pastreaza amintiri din dorinta de a fi liber. Distorsionam libertatea fara sa ne dam seama ca manjim cu urmele regretului si finalitatii drumul catre ea.